Ne uităm la fotbal, un sport care de mult a încetat să ne mai aducă satisfacţii. 90 % din ştirile sportive sunt din fotbal, în timp ce performanţele de aur ale atâtor sportivi nu fac rating nici cât ştirea că un fotbalist s-a combinat cu nu ştiu cine.
Caut să răspund la acestă întrebare de mulţi ani. Încă de când eram copil, când tatăl meu era nemulţumit că în afară de bătut mingea pe maidan alături de cei de vârste apropiate, nu prea aveam tangenţe cu fotbalul. Nu cu sportul în sine ci cu fenomenul microbist. Puţin mă interesa cine câştigă, cine pierde. Asta pentru că pe lângă victorii, oamenii vorbeau. Ba Dinamo a furat în Cupă, ba Steaua în Campionat. Pe vremuri Craiova fusese o gură de oxigen, când a luat Campionatul, ba a reuşit să deschidă calea spre cupele europene. Atunci un şofer de camion scrisese pe prelată: "Craiova Campioană fără milă şi pomană!" Ne mândrim cu succesul Stelei din "86 de la Sevilla. Şi copiii de grădiniţă ştiu că a fost moftul unui băiat de dictator care se juca de-a şeful de club. Avea tăticu tot aparatul de partid şi de stat.
În rest, performanţele autentice au trecut neobservate din cauza pasiunii pentru fotbal? De ce fotbal? Pentru ca pe stadion puteai să-ţi verşi oful, să înjuri, să simţi că statul la coadă nu e aşa greu că etc.. etc. Tenisul ni i-a dat pe Ţiriac şi Năstase, canotajul pe Patzaichin, Lipă, gimnastica pe Nadia, Lavinia Miloşovici, atletismul pe Maricica Puică, Doina Melinte, tirul pe Sârbu, Sorin Babii, boxul pe Linca, Vaştag, Leu, scrima pe Covaliu, Brânză, judo pe Alina Dumitru şi pot să înşir la nume până dimineaţă. Sunt oameni care trăiesc azi aproape anonimi.
Îi urăsc pe fotbalişti. De ce? Mulţi sunt inclulţi, nesimţiţi, aroganţi, unii chiar proşti. Câştigă enorm şi se dau în stambă de te doare capul. La televizor vorbesc de parcă ieri au deschis abecedarul. Dacă l-au deschis. De ce iubeşte lumea
