Cultura europeană, prin liderii excepţionalei sale şcoli de cinematografie, a câştigat o mare bilă albă săptămâna trecută, în faţa scorţoşilor oficiali ai Uniunii Europene.
În condiţiile covârşitoarei mize financiare reprezentate de discuţiile privind acordul de liber schimb dintre UE şi Statele Unite ale Americii, oamenii de cultură din Europa au reuşit să impună "excepţia culturală", care prevede excluderea explicită a serviciilor audiovizuale din mandatul de negociere acordat preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso.
Împreună, UE şi SUA înseamnă o treime din comerţul global şi jumătate din producţia mondială. Un nou acord de liber schimb ar însemna, se spune, o creştere a producţiei cu peste 60 de miliarde de euro pentru fiecare dintre părţi. De fapt, bătaia acestui acord este mult mai lungă, pentru că cei doi parteneri strategici încearcă, astfel, cu disperare, să-şi menţină hegemonia în faţa pieţelor emergente, mai cu seamă cea asiatică. Acordul, atât de necesar şi atât de dorit de ambele părţi, implică, inevitabil, o serie întreagă de echivalări principiale între UE şi SUA. Toate bune şi frumoase, până când vine vorba despre cultură. Încă de la momentul în care, acum o jumătate de secol, s-au pus bazele Uniunii Europene, statele membre au făcut un legământ: să excludă întotdeauna, indiferent de context, cultura europeană din orice acord comercial cu un terţ. Cultura nu se negociază, e esenţa însăşi a Uniunii Europene, s-a convenit atunci, iar acordul a primit, cum se cuvenea, un nume pompos: "excepţia culturală".
Iată însă că în 2013, problema excepţiei culturale este repusă pe tapet. Birocraţia europeană de la Bruxelles era partizana unui mandat de negociere deschis, cu toate cărţile pe masă. Asta ar fi însemnat includerea culturii - respectiv componenta sa audiovizuală - în acordul de liber schimb
