Duminică, 16 iunie, a trecut la cele veşnice unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti dintotdeauna: părintele arhimandrit Justin Pârvu, stareţul mănăstirii nemţene Petru Vodă (purtătoare a hramului „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”), pe care a ridicat-o din temelii în urmă cu mai bine de 20 de ani şi al cărei duhovnic a fost până în clipa în care a închis ochii. Anul acesta, pe 10 februarie, împlinise 94 de ani. De la vârsta de 18 ani, de când s-a închinoviat devenind frate de mănăstire (la Durău), deci preţ de 76 de ani, părintele Justin a fost un desăvârşit şi aprig mesager al creştinilor ortodocşi în lumea duhului, un neostoit propăvăduitor al Iubirii, Milei, Credinţei şi, mai presus de orice, al Dragostei faţă de semenii săi, al căror devotat slujitor a fost şi pentru care şi-a jertfit întreaga existenţă. Nu o dată, despre smerita sa fiinţă şi imaculata sa viaţă, s-a spus, pe bună dreptate, că s-a petrecut „jumătate pe pământ, jumătate în cer”. Care viaţă, din nefericire pentru noi toţi, muritorii de rând, duminică noaptea s-a mutat cu totul „la cereştile cete, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atât i-a iubit şi după care atât a jinduit”. De altfel, eu cred că oameni asemenea părintelui nostru Justin nu mor în accepţiunea obişnuită a cuvântului, ci, aşa cum însuşi dumnealui îi plăcea să spună, doar se întorc să se odihnească la acasele lor, adică acolo şi numai acolo „unde mă găsesc eu cu mine însumi şi pot trăi în Dumnezeu.” A fost, în tragicii ani ai ultimului război mondial, preot misionar pe Frontul de Est (1942-1944). Apoi, după 1948, pentru crezurile şi credinţa lui ne-smintite, a cunoscut „binefacerile” sistemului concentraţionar din Româ-nia comunistă, timp de 16 ani trecând prin temutele închisori Văcăreşti, Jilava sau Aiud, în final, fiind „reeducat” la Piteşti. Monahul a fost în timpul detenţiei miner la Baia Spri