Gellu Dorian, Cartea singurătăţilor,

Editura Charmides, 2012

Pînă la Cartea singurătăţilor (Editura Charmides, 2012), Gellu Dorian a publicat alte douăzeci de volume de poezie, fişa sa bibliografică fiind dintre cele mai bogate în toată lirica noastră de azi, dar, cu toate acestea, poetul e, cu fiecare carte, „nou”, surprinzător, nu trişează, altfel spus, nu reia, cum se întîmplă adesea în cazul altora, poeme de altădată sub un alt titlu. Gellu Dorian e într-un continuu dialog cu propria poezie pe care o desface pentru a o recompune, are, cum scriam altcîndva, o rezervă de texte ce pare inepuizabilă, un filon cu teme, reţele dense de simboluri, motive şi materie lirică, organizate într-o cu totul remarcabilă unitate stilistică a scriiturii, astfel încît, poezia sa, de la primele cărţi – Liniştea neliniştii (1979), Esopia (1982), Poeme introductive (1986), Elegiile după Rilke (1993) –, pînă, iată, la Cartea singurătăţilor, poate fi citită după logica unui ciclu, fiecare nouă apariţie, în pofida relativei autonomii, sugerînd, parcă, obligaţia de a explora ceea ce va fi fost înainte: obligaţie, nu, într-o vreme a cititorilor grăbiţi, dar plăcerea lecturii, a descoperirii unei admirabile construcţii lirice, de la proiectul de pe planşă pînă la detaliile arhitecturii sale şi, nu în ultimul rînd, lucrarea „arhitectului-şef” în orizontul etapelor succesive ale creaţiei sale? Iar această lucrare re-prezintă chiar timpul interior pe care îl vom fi asumat fiecare la intersecţia visului cu realitatea, a parabolei şi simbolului cu cenuşiul deprimant al cotidianului mereu agresiv. Iată cum funcţionează mecanismele din structura de profunzime a liricii lui Gellu Dorian. Figura poetului cîntînd la un instrument ale cărui strune sînt lăstarii mestecenilor din Siberia – metaforă obsedantă, a frigului, departelui şi singurătăţii –, a fost asociată, încă de la c