A devenit o rîvnă socială apariția „pe sticlă“. Să vedem ce se poate face, cu adevărat memorabil, „din sticlă“, adică Glass Art-ul care pleacă din cioburile Nilului antic. În loc de „gura lumii televizuală“ cred că e infinit mai fascinant să urmărim, cel puțin anual, în expoziția colectivă a acestui domeniu vizual-plastic, ce se poate plăsmui la gura cuptorului magmatic. Salonul Sticlei anului 13 din mileniul trei „a ieşit în stradă“. Nu orice stradă a Bucureştiului, ci cea „cărturărească“, Verona. Acolo unde Ordinul Arhitecților a dat un fel de Ordin de creativitate şi echilibru între juvenilități stradale şi plecăciunea la tradiția cu miez. Sticlarii, misterios-pricepuţi, inspiraţi şi străluminați de foc, pot fi echivalentul cel mai actual al alchimiştilor. Nu tînjesc acum după transmutarea în aur, ci mai cuantic, negociază cu lumina. Oricum, ei lucrează la incandescenţă, la propriu şi la figurat. Căci trebuie să intuieşti clipa privilegiată cînd îngheţi forma din lava siliciului sau cînd despici puritatea cristalului, să induci refracţie pe muchie. Ca să supui frumuseţea intrinsecă a sticlei se cere o anume incandescenţă în decizie. Căci siliciul vitrifiat deţine splendori genuine. Dintre toate materiile prime ale artelor văzului, sticla are seducţia tactil-optică fulgerătoare. Un pietroi răcit de sticlă brută, rămas în cuptor, induce reverii de meteorit venusian. De aceea, devine o probă grea să transfigurezi pasta sticloasă dinspre natură spre regnul artei şi să coci o rezervă de stilistică personală. Este cazul numelor de referinţă de astăzi ale domeniului, printre care: Ioan Nemţoi, Mihai Ţopescu, Valer Neag, Lucian Butucariu, Mihai Hlihor, Cătălin Hrimiuc, Cristina Iliescu, Valer Semenescu, Ilie Rusu, Vladimir Cioroiu şi încă pe atîţia care nu au onorat simeza. Puritate, luminozitate, transparenţă-opalescenţă, culoare-lumină, maleabilitate totală, dar