Regretatul interpret Ion Dolănescu îşi amintea cu drag de “femeia-cântec”, aşa cum îi plăcea să o numească, şi povestea întotdeauna cu alese cuvinte despre cea care i-a polieit calea spre lumea scenei şi a cântecului. A cunoscut-o pe Maria Tănase în 1960, la Târgovişte, când, surprinsă în mod plăcut de vocea sa, l-a luat într-un turneu. Portretul pe care i l-a conturat Ion Dolănescu înainte de a i se alătura între stele, este emoţionant.

“La Ansamblul Chindia din Târgovişte era invitaţi în spectacole doamna Maria Tănase şi Fărâmiţă Lambru. Afişe imense anunţau, cu litere de o şchioapă, pe cei doi «monştri sacri» ai cântecului din bătrâni. Ce a însemnat pentru mine turneul celor doi zei ai cântecului, nimeni nu-şi poate imagina! Doamna Maria Tănase era frumoasă inteligentă, interpretă excepţională, cu glas profund, cu tonus scenic rar întâlnit! O ascultam fascinat şi nu-mi venea să cred că e glas de om, că din gâtul unei femei atât de suple pot ieşi asemenea sunete grave, că din sufletul ei pot veni către mine, către sală, atâtea împletiri de sentimente alese, atâta duioşie, atâta veselie, atâta sublim! Cântecele Doamnei Maria Tănase erau bijuterii rare. Sălile erau pline ochi. Spectatorii nu mai aveau palme să aplaude. Erau momente de mare bucurie, fiecare cântec era bisat. Iar Doamna ieşea din culise, asemenea unei făpturi venite din altă lume, îi sclipeau frumoşii ochi albaştri, asemenea stelelor. Îşi apropia microfonul, apoi îl îmbrăţişa, pur şi simplu devenea una cu cântecul, una cu vorbele pe care le rostea. Închidea ochii şi părea plutind printre meandrele melodiilor, articula fiecare cuvânt, dându-i o nuanţă nebănuită. Mi-era atât de dragă această «femeie-cântec»... Avea un chip deosebit, luminat, mereu o aură argintie, căci purta părul puţin cărunt, fără să-l «dreagă» cu vreo culoare. Simplă şi apropiată, privindu-te direct în ochi când îţi vorbea,