Stimată Doamnă Sânziana Pop,
Sunt convinsă că vi s-a spus de multe ori câtă lumină şi bucurie spirituală aduce în sufletul cititorilor revista "Formula AS", pe care dvs. o conduceţi. Eu o aştept cu nerăbdare, cu certitudinea unei împliniri sacre de taină şi suflet. Am iubit de copilă în mod deosebit natura, cu toate că am trăit numai la oraş şi, de aceea, citesc cu plăcere sporită articolele care se referă la "Lumea necuvântătoarelor". Viaţa a făcut să trăiesc şi eu, împreună cu familia mea, momente de fericire, dar şi mai puţin fericite, legate de această "lume". Permiteţi-mi, dar, să vă relatez o întâmplare ce ne-a marcat pe toţi, în mod deosebit, prin unicitatea ei şi care m-a făcut - cel puţin pe mine - să împart lumea în: cei ce sporesc bucuria de a trăi şi alţii care, prin intenţii şi fapte ucigaşe, înăbuşă viaţa - cel mai mare dar lăsat de Dumnezeu.
Sunt profesoară de limba şi literatura română la o şcoală din Bacău. Într-una din zile, o elevă mi-a mărturisit într-o pauză că are doi căţeluşi, "ce nu făcuseră încă ochi". Îi lăuda cu dragoste, stârnindu-mi curiozitatea de a-i vedea. Am destăinuit acest lucru fiicei mele, de acum elevă la liceu. Din acel moment, n-am mai avut nici o clipă de linişte. În fiecare zi, mă întreba dacă nu au mai crescut, dacă i-am văzut, şi a reuşit să-mi smulgă promisiunea că-i voi cumpăra unul dintre ei. De altfel, nici nu a fost prea greu, căci a avea un căţel era o dorinţă neîmplinită din copilăria mea. Tatăl meu, mare amator de animale, mi-a dăruit într-o zi un căţeluş, dar mama - exagerată în ale curăţeniei - mi l-a făcut "pierdut", înainte de a o putea convinge că nu i-ar fi deranjat ordinea militărească (ea fiind, de altfel, soţie de colonel). Aşa se face că acum doream în taină, alături de copilul meu, să aduc "minunea vie" în casa noastră. Când în sfârşit cei doi micuţi au împlinit trei săp
