M-am născut şi am crescut în Coreea de Nord. Deşi familia mea s-a luptat constant cu sărăcia, nu am fost lipsit de dragostea şi afecţiunea părinţilor mei, dat fiind faptul că eram singurul lor fiu şi cel mai mic dintr-o familie cu doi copii.
Apoi marea foamete a început în 1994. Aveam patru ani. Mă duceam împreună cu sora mea să adunăm lemne de foc. Începeam la 5 dimineaţa şi veneam acasă după miezul nopţii. Rătăceam pe străzi căutând mâncare, şi îmi amintesc că odată am văzut un copil ţinut în spate de mama sa, mâncând cartofi şi am vrut sa-i fur cartofii.
Foamea înseamnă umilire şi deznădejde. Un copil înfometat nu se gândeşte la politică şi libertate. În ziua în care am împlinit 9 ani, părinţii nu mi-au putut oferi nimic de mâncare. Chiar dacă eram doar un copil, simţeam durerea din inimile lor.
Peste un milion de oameni au murit de foame în Coreea de Nord la acea vreme şi în 2003, când aveam 13 ani tatăl meu a murit şi el. Mi-am văzut tatăl, cum s-a stins încetul cu încetul. În acelaşi an, mama mea a dispărut într-o zi, iar apoi sora mea mi-a spus că va merge în China să câştige bani, dar că se va întoarce curând cu bani şi mâncare. Din moment ce nu fusesem niciodată despărţiţi şi credeam că vom fi împreună tot timpul, nici n-am îmbrăţişat-o când a plecat. A fost cea mai mare greşeală din viaţa mea. Dar, repet, nu ştiam că despărţirea urma să fie de lungă durată. Nu mi-am mai văzut sora de atunci.
Am devenit dintr-odată un orfan fără adăpost Viaţa a devenit foarte grea, dar foarte simplă. Tot ce speram era să găsesc o bucată de pâine în tomberon. Dar nu se poate supraviețui aşa. Am realizat că cerşitul nu era o soluţie, aşa că am început să fur din cărucioarele din supermarketuri. Uneori făceam câte o muncă scurtă în schimbul hranei. Într-o iarnă am petrecut 2 luni muncind într-o mină de cărbuni la 33 d
