Prima reacție cînd vezi traducerea românească a Dialecticii Luminilor este de surpriză: să fie oare cu putință ca lucrarea încheiată de Max Horkheimer și Theodor W. Adorno în 1944, publicată prima oară într-un tiraj limitat la Amsterdam și reeditată la Frankfurt am Main în 1969, una dintre cărțile de referință ale așa-numitei Teorii Critice și cartea de căpătîi a mai multor generații de intelectuali, să vadă pentru prima oară lumina tiparului la Editura Polirom abia acum? Traducerea ne bucură, întîrzierea de decenii cu care intră în spațiul dezbaterilor de idei din România ne dă de gîndit. Cel ce și-a asumat sarcina unei traduceri nicidecum facile, germanistul Andrei Corbea, sugerează el însuși în consistenta postfață la Dialectica Luminilor că este vorba de o lucrare „ce desfide clișeele acomodante ale unei «afirmativități» mai mult sau mai puțin mimetice față de modele de gîndire adoptate oportun și ocazional“ (306). Lucrarea este, într-adevăr, incomodă pentru toți cei ce caută numai răspunsuri și în ultimă instanță directive, fie înainte, fie după 1989, este o lucrare care problematizează și invită, pentru a înțelege tocmai dialectica istoriei, la o gîndire care refuză conformismul, stereotipurile și rețetele și acceptă riscurile unei reflecții negative, altfel spus, nicicînd încheiate.
Despre geneza și receptarea lucrării
Inițial, aceste riscuri au fost nici mai mult, nici mai puțin decît vitale: Horkheimer și Adorno au trebuit să scrie lucrarea în exil, după ce Institutul de Cercetări Sociale din Frankfurt fusese închis deja în 1933, iar membrii lui fuseseră siliți să redeschidă temporar institutul, rînd pe rînd, la Geneva, Paris și New York. Și totuși, Dialectica Luminilor a putut lua naștere, ca o piesă de pian la patru mîini, abia la Los Angeles între 1941 și 1944, ca rod al întîlnirilor dintre Horkheimer și mai tînărul Adorno,
