Credeţi că aici este vorba despre modificarea Constituţiei? Mai gândiţi-vă! Este mai curând un tratat de pace scris de învingători. Şi ştim din experienţă că în asemenea împrejurări există tentaţia de transformare a tratatelor de pace într-unele de pedepsire.

Aşadar, războiul...

Războiul durează de ceva ani – unii spun că de la ultimatumul dat de preşedintele Băsescu PNL-ului să fuzioneze cu ceea ce atunci se numea Partidul Democrat ( era în decembrie 2005). Sau, poate, de mai devreme, dintr-o primăvară ploioasă a aceluiaşi 2005, cu inundaţii catastrofale, în care premierul Tăriceanu refuza să demisioneze, blocând astfel planul preşedintelui Traian Băsescu de a declanşa alegeri anticipate şi de a-şi constitui acea majoritate parlamentară pe care, de fapt, nu avea să o deţină niciodată în termeni absoluţi.

Cine să-l fi influenţat mai tare pe premier? Prietenii Dinu Patriciu, Sorin Roşca Stănescu şi Peter Imre, cu care discutase situaţia politică la o terasă de pe malul lacului Snagov? Sau comisarul Olli Rehn, pe atunci responsabil de extindere? Se spune în Bruxelles că, atunci, comisarul i-ar fi spus pe un ton foarte răspicat premierului de la Bucureşti că orice blocaj politic va fi catastrofal pentru aderarea României la Uniunea Europeană. România semnase tratatul la finele lui 2004 şi eram în plin proces de ratificare de către statele membre. Dar era un moment dificil pentru construcţia europeană – francezii şi olandezii tocmai respinseseră proiectul Constituţiei Uniunii.

Cert este că în România am avut război. A fost unul pe laurii victoriei scrâşnite obţinute în alegerile din 2004 şi pentru controlul României după un an electoral încheiat mai degrabă nedecis.

Pentru PNL, a fost un război drept atunci când s-a luptat pentru păstrarea identităţii de partid vechi de un secol şi jumătate. Şi a fost un război nedrept atunci când, sub aceas