Secolul al XX-lea s-a încheiat, dar abia acum începe să moară. Trăieşte tot mai retras, mai ales că Europa, casa şi închisoarea lui, îşi transformă tot mai multe încăperi în muzeu. Uneia dintre ele tocmai i se pune plăcuţa, după moartea, duminică, 16 iunie, a lui Maurice Nadeau. Născut în 12 mai 1912, Nadeau devine acum, în anul morţii, probabil cel mai longeviv literat francez al secolului (Julien Gracq avea 97 în 2007, la deces, iar Lévi-Strauss avea 101 în 2009). A fi longeviv în secolul al XX-lea înseamnă a fi trăit o lungă istorie – două războaie mondiale, două vîrste ale capitalismului, utopia politică, utopia literaturii şi apoi detaşarea postmodernă –, dar şi revenirea istoriei diseminate, mondializate, dez-europenizate, după 2001; două crize economice mondiale, era reproductibilităţii tehnice şi apoi genetice – ce mai, tot. Sînt mîndru că în căsuţa mea de mail am un mesaj trimis de pe adresa lui – deşi sînt aproape convins că nu el îmi scria, ci vreun redactor de la Quinzaine littéraire, revista înfiinţată de el în 1966. Deşi autor al unei clasice Istorii a suprarealismului (1945) – netradusă în româneşte; doar Introducerea apare în 2002, în traducerea Ioanei Pârvulescu, la Editura Est, ca parte a volumului de memorii Să fie binecuvîntaţi! (publicat în Franţa în 1990) –, Nadeau rămîne un nume al istoriei literare franceze mai ales prin mulţimea de scriitori pe care i-a „descoperit“, dintre care ultimul cel mai cunoscut e Michel Houellebecq, iar cel mai celebru rămîne Roland Barthes. (Despre întrevederea lui Barthes cu Nadeau scrie Calvet, în 1990, în biografia autorului Gradului zero al scriiturii). Printre ei se numără: Claude Simon, Thomas Bernhard, Malcolm Lowry, Georges Perec, Varlam Chalamov, Maurice Bataille, Michel Leiris, Nathalie Sarraute, Henry Miller, Leonardo Sciascia, Witold Gombrowicz, J.M. Coetzee, Bruno Schultz, Robert Antelme, Arthur