Melancolică şi singuratică, prozatoarea Raisa Lungu-Ploaie a trăit mereu printre personajele ei. Refugiindu-se în acest univers, a găsit puterea să treacă peste ororile vieţii ei de coşmar.

În secolul nostru, dacă nu eşti pe Internet, nu exişti. Iar Raisa Lungu-Ploaie, ca mulţi scriitori basarabeni de altădată, este un nume străin pentru „generaţia Google“. Copiii de azi nu-i ştiu, bunăoară, pe pisoii năzdrăvani din cărţile prozatoarei, chiar dacă părinţii lor au crescut cu povestirile ei. Aş vrea s-o cunoască aşa cum am descoperit-o eu: sinceră, caldă şi jovială. La aproape 85 de ani, are o memorie fenomenală şi atâtea de povestit. Despre război, foamete, cenzură şi multe altele.

„Adevărul“: Când v-am vizitat data trecută, mi-aţi spus că aţi început un roman autobiografic, cu elemente psihologice şi fantastice, în care vorbiţi şi despre anii de copilărie. Povestiţi-ne despre familia dumneavoastră.

Raisa Lungu-Ploaie: Tata a fost învăţător la şcoala primară. Mă duceam odată la Mihăileni (n.r. azi raionul Făleşti) s-o văd pe mama şi am luat un taxi de la Chişinău până la Bălţi. În maşină erau nişte bărbaţi care mergeau la Glodeni şi am intrat în vorbă. Când au auzit că mă duc la Mihăileni, deodată au spus: „A fost cândva un învăţător vestit în satul cela, unul Ion Ploaie“. Iată acela a fost tata.

Cred că v-aţi simţit grozav.

Sigur că da. Era erudit, avea o bibliotecă extraordinară, comanda cărţi de la Bucureşti, îi citea şi pe ruşi. Îmi scria nişte scrisori aşa de frumoase - şi referitor la lucrul meu, şi pe cine să mai citesc. Bunicul n-a vrut ca el să fie învăţător, a vrut să rămână la plug, dar el a fugit cu un tren de cărbuni la Akerman să înveţe, a terminat şi s-a întors în sat învăţător. Dar înainte de asta a luat calul şi l-a dus la popa din Zăicani. A zis: „Părinte, învaţă-mă ce trebuie să fac ca să devin învăţător“. A dat un cal