România comunistă în care mi-am petrecut copilăria, adolescenţa şi tinereţea a fost, în multe privinţe, o lume stranie, a paradoxurilor de tot felul. Dacă astăzi sînt cunoscut, mai curînd, ca traducător, exeget şi editor al operelor lui Shakespeare, la vîrsta adolescenţei, în undergroundul bucureştean de la începutul anilor ’70, eram cunoscut drept un asiduu frecventator şi comentator al fenomenelor pop, rock, folk din sălile de concert şi cluburile bucureştene. Premiul pentru cel mai bun cititor şi corespondent al Paginii Top pe anul 1973, acordat de revista Săptămîna culturală, îmi oferea aura unui mic erou cultural printre colegii (şi, mai ales, colegele) de liceu, cu atît mai mult cu cît, din această ipostază, organizam recitaluri de muzică folk în sala de festivităţi a Liceului „Ion Neculce“ din Capitală, avîndu-i ca invitaţi pe Mircea Florian, Nicu Vladimir, Mihail Diaconescu (poetul şi regizorul Anghel Mora), Vali Sterian şi Carmen Cula, îmi dădeam cu părerea în cadrul emisiunii Clubul invitaţilor de pe Radio România III (ca invitat al lui Aurel Gherghel) sau îl ajutam pe Florin Silviu-Ursulescu, împreună cu alţi „tineri furioşi“, la organizarea Galelor anuale ale revistei Săptămîna culturală, desfăşurate la Sala Palatului.
Din articolul „Muzica rock românească“ postat pe Wikipedia aflăm, în afară de numele cîtorva dintre primele trupe de muzică rock (sau, mai bine zis, beat), înfiinţate la începutul anilor ’60 (Uranus – 1961, Sfinţii – 1962, la Timişoara; Cometele – 1962, Entuziaştii – 1963, Sfinx – 1963, Sideral, Sincron, Olympic ’64 – 1964 la Bucureşti etc.), că „muzica rock reprezenta un curent cultural împotriva [sic!] politicii oficiale, însă de mare popularitate“, evoluția sa fiind „influențată puternic de limitările și cenzura promovate de către puterea politică“.
Din acelaşi articol merită reţinut
