Ion Bogdan Lefter, Prietenii din povestea literaturii,
Piteşti, Paralela 45, 2013, 264 pag.
Este greu de cuantificat cu exactitate (tocmai pentru că e, de fapt, decisiv) rolul pe care l-a avut Ion Bogdan Lefter în susţinerea şi impunerea generaţiei optzeci. Sunt încă destui cei care nu se arată dispuşi să-l recunoască, mininalizând pe nedrept o carieră critică de peste trei decenii. (Primul nume caremi vine în minte e cel al lui Daniel Cristea-Enache, autor, la începuturile lui, al unei cronici cel puţin înfumurate despre Recapitularea modernităţii).
Atuul acestor sceptici ţinea, până nu demult, de un fapt de memorie culturală: risipite prin revistele vremii (mă refer mai ales intervalul 1980 – 1989), mai niciodată consultate, articolele „militante” ale lui Ion Bogdan Lefter au fost repede date uitării. A contribuit, probabil, şi amănuntul că, renunţând de la un punct încolo să mai practice magistratura cronicii literare, criticul a fost repede trecut într-un fundal ingrat de către noile valuri de recenzenţi (l-am numit deja pe cel mai vizibil dintre ei). Se ştie doar că, din motive obscure, pe care nu le voi discuta aici, la noi cronica are, încă, o autoritate nejustificată faţă de restul speciilor publicistice sau critice.
Pe de altă parte, opţiunea lui Ion Bogdan Lefter pentru un tip de comentariu imun la moda impresionistă (ba chiar hotărât antiimpresionist) trebuie să-i fi deranjat pe „matamorii” călinescieni ai profesiei. Fără a fi rigid academic, Lefter a practicat dintotdeauna o critică analitică (de o minuţie greu de egalat), cumva pregătitoare pentru un tip aparte de sinteză. Am mai scris despre asta, aşa că nu voi relua demonstraţia. De reţinut mi se pare faptul că sinteza la care mă refer are caracter modular. Nu e didactică (cum sunt, declarat sau nu, cele mai multe istorii), nu e cursivă şi narativă (începând dint
