foto - Gheorghe A. M. Ciobanu
” – Interesant, Ciobanule, chiar foarte, doar, ca să-ți spun drept, eu nu am înțeles nimic !”
Erau spusele dirigintelui și profesorului meu de istorie, Nicolae Gheorghiade. Pe la sfârșitul iernii, în 942. “Treceți Prutul” avusese loc. Iar eu, din plin la LRV, în clasa șasea. În acel an, se hotărâse ca, lunar, pe clasă, să se țină la colegi, de către un altul, câte o conferință cu subiecte libere. S-a început, dar s-a și încheiat, cu mine. Stalingradul schimbase soarta războiului.
Să revenim. Era-ntr-o după – amiază. Se-ntuneca și era ger. Colegii, dirigintele și eu, venit în fața băncilor. Emoție, firească pentru prima mea conferință ținută în viață. Și despre ce am vorbit atunci ? “Problema vieții pe Marte”. Astronomie…. Pe-atunci, “dar unde crește buruiana asta ?” Pe mine, însă, această “Floare de colț” a cunoașterii umane mă atrăgea. Mi-a plăcut, toată viața, să fiu cu “capu-n nori”. Cea mai veche amintire o am pe aceea de la trei ani, când, de pe cerdac, într-o seară, am privit, puțin speriat, Luna, după care am fugit în casă și în pat, cu “fața la perete”. Așa a fost “primul meu rendez -vous” cu infinitul…Mai târziu, aproape un veac am stat spre cer și nu “la perete”. Pe atunci, literatură astrală, ioc. Ici, colo, câte o broșură “de buzunar”. Înainte de “expunerea” mea de mai sus, aveam doar două: Anestin: “Povestiri astronomice” (câteva foi, fără început și fără sfârșit) și cărțulia lui Flammarion, “Ce e cerul”, apărută în biblioteca pentru toți (ce greu am cumpărat-o, costa mult, un leu și douăzeci de bani…). Ultimul autor era adeptul ipotezei astronomului italian Schiaparelli, care argumenta că pe “Planeta roșie” ar fi o rețea complexă de canale paralele și rectilinii, care erau duale, când numai în emisfera nordică a ei, când în cea sudică. Deci, și acolo, alternanța dintre anotimpuri. Schiaparelli pref
