Savu Poenariu, zugravul omorât în bătăi fiindcă a vrut să ridice o biserică ortodoxă
Când ajungi pe Valea Sebeşului, descoperi ceva tulburător. Aici, oamenii, mai cu frica lui Dumnezeu decât în alte părţi, păstrează din strămoşi, cu îndărătnicie şi pioşenie, nişte icoane vechi, pe sticlă, de o frumuseţe extraordinară. Liniile şi culorile lor au atâta har şi atâta inspirată simplitate, că-ţi vine să crezi că Îngerii şi Maica Domnului şi Iisus Hristos Însuşi au coborât toţi din Rai drept pe sticla iconarilor care s-au trudit să-i picteze. Iconari din acelaşi sat, dintr-un singur neam, marele neam al Poenarilor, care au ţinut meşteşugul viu, pe distanţa a sute de ani.
În Laz, străvechiul sat românesc de pe Valea Sebeşului, m-am dus ca să o întâlnesc pe Maria Poenariu, ultima mare iconăreasă din neamul cel vestit al Poenarilor. Are 90 de ani şi UNESCO a trecut-o deja pe lista sa de patrimoniu, alături de alţi nouă artişti populari români, care şi-au închinat viaţa păstrării şi transmiterii unor meşteşuguri care altfel ar fi dispărut. Anii s-au strâns peste bătrâna iconăreasă şi mâinile îi tremură tare, de parcă n-ar mai vrea s-o asculte. Doamna Maria însă nu se lasă. Trebăluieşte la pensule şi la vopsele şi tot mai aşterne pe sticlă vreun sfânt de-acela de-al ei, cu chip şi culori strălucitoare. Şi cum a trăit ea toată viaţa, aşa a fost mereu în Laz. În satul ăsta se fac icoane de 250 de ani. Se fac cu îndârjire şi fără odihnă. Şi icoanele de Laz au ajuns vestite în toată ţara şi în lume.
Cinci generaţii de iconari şi de pictori de biserici au dat Lazului Poenarii. Strămoşii lor au venit de peste deal, din Poiana Sibiului, şi când s-au aşezat în Laz, pe lunca satului, oamenii le-au dat numele zonei din care au venit. Dar în afară de turme bogate de oi, Poenarii au adus cu ei, din satul acela al lor frumos, din Mărginimea Sibiu
