Alături de drapel şi imn, poate mai mult decât stema de stat, statuile eroilor unei naţiuni sunt cele mai importante simboluri naţionale. Probabil că nu există judeţ în România în care să nu existe cel puţin un bust al voievodului Mihai Viteazul. Dar în fiecare judeţ ar trebui să existe statui ale românilor mari care, la vremea lor, au influenţat decisiv destinul naţional. Aşa trebuie să fie. Din Oradea lipseşte statuia regelui Ferdinand, dar parcă şi mai mult lipseşte cea a lui Iuliu Maniu.

Era de aşteptat ca reamplasarea simbolurilor româneşti din centrul Oradiei să nască patimi şi reacţii de protest, după cum şi rebotezarea forţată a parcului Olosig în Mihai Viteazul să-i nemulţumească pe concetăţenii maghiari şi chiar pe mulţi români destupaţi la minte, care ştiu de unde vine acest nume şi mai ştiu că o denumire veche de câteva secole nu poate fi ştearsă din mentalul colectiv. Unele nemulţumiri sunt îndreptăţite, altele nu. Ieri, am prezentat în Crişana pe scurt câteva idei care vin în sprijinul administratorilor Oradiei, cei care şi-au asumat proiectul de reamenajare al Pieţei Unirii, un demers necesar, dar care a început cu stângul şi care finalizat în nefericita tradiţie a lucrului făcut în grabă şi de mântuială, o să semene la final cu un dezastru. Nu trebuie uitată experienţa tristă a reabilitării Corsoului, pietonalul pavat cu piatră cubică adusă din China mutilând estetic un perimetru exponenţial pentru Oradea. Chiar ridicarea statuii Reginei Maria are învăţămintele ei, decizia finală a municipalităţii, de a înălţa proiectul ieşit pe locul doi, dovedindu-se una inspirată şi fericită. Amintim însă că imediat după al Doilea Război Mondial administraţia oraşului intenţiona să lărgească actualele pieţe Unirii şi Ferdinand, clădiri aflate odinioară pe malurile Crişului fiind bombardate şi urmând să fie demolate. Astfel, s-a propus mutarea Bisericii romano-