Niciodată nu ne dăm seama cum se vor desfăşura poveştile din viaţa noastră, episoadele când pierzi pe cineva, când simţi că atingi fericirea cu propriile degete şi nici când lucrurile stau să se schimbe. Această ultimă poveste a mea este despre schimbare, una pe care nu aş fi prevăzut-o să vină să-mi modifice acel curs al vieţii ce mi-l imaginam deja scris.

Aveam 22 de ani şi eram de un an „bucureşteancă“. Era vară şi acel partener ce-l aveam m-a părăsit pentru cele trei luni toride, gustând puţin din visul american. Aşadar am rămas cât de cât pustie şi neştiutoare, singură în oraşul ăsta mare, fără companie, refugiată la locul meu de muncă.

Acolo se învârtea el, zi de zi, cărând calculatoare, răspunzând la telefoane, deblocând imprimante şi, în mare parte, răspunzând oricăror nevoi tehnologice din firmă. Îl observasem, dar tipologia mea de fată cuminte nu-mi permitea să gândesc mai departe de-acolo, mai departe de relaţia mea România - SUA.

Tânărul cu o claie eminesciană

Îmi părea tânăr, mai tânăr decât mine, îmi părea un mister. Avea o claie de păr eminesciană şi jur că nu

m-am omorât niciodată după Eminescu. Dar era prea târziu, căci era deja strecurat în mintea mea.

Vara era caldă, aparatele de aer condiţionat se chinuiau să mă ţină în viaţă, iar într-un debut de septembrie, am devenit amici. Amici legaţi de Internet, recunosc, mulţumită curajului meu nebun de-a da un click şi de-a mi-l face „o cunoştinţă“.

Au trecut nu mai mult de 48 de ore de pălăvrăgit, la locul de muncă, acasă, puţin pe viu şi paf!, deja mi-a schimbat viaţa. Nu a fost o chestie violentă, nu a fost o pasiune ciudată, a fost un acel loc pe care l-a ocupat din primul moment, a fost acel gest prin care mi-a strâns mâna pe stradă, conducându-mă cinci minute de la metrou la birou.

Era ca o ispită, dar nu era chestia interzisă după care alergam, era po