Dacă poeţi abia ieşiţi din copilărie fug numaidecît înapoi în ea (ori baremi înspre ea), e semn că stau rău de tot cu prezentul şi că cea mai pozitivă relaţie cu el e să-l evite ori să nu şi-l asume. Nu e o obligaţie absolută ca poeţii să-şi înfrunte prezentul (la urma urmei, fac ce vor şi – din ce vor – ce pot), dar printre ultimele valuri refugiul în copilărie, înapoi în poalele mamei, e un fenomen de acută redundanţă. S-a strîns, cu anii, o întreagă tabără de refugiaţi în copilărie (nu totdeauna idilică, la unii mai degrabă de traume) care lucrează pe principiul identificării imaginaţiei cu memoria. Pactul imaginativ e, de fapt, un pact memorialistic, iar motorul poeziei e, anamneza. Depănatul de copilărie (şi de copilăreli) merge pe un mic epos nostalgic, de regulă aranjat în secvenţe şi rulat în jurul unor „personaje“ văzute, conform regulamentului imaginaţiei infantile, cu ceva aură mitică şi în regim de privire candidă şi măritoare. Sunt poveşti inocente a căror morală generală e că totdeauna în copilărie e mai bine; fie că-i cu reverii, fie că-i doar cu nostalgii, poezia aceasta de copilărie, pozitivă ca stări, e, de fapt, o lamentaţie în negativ faţă de prezentul absent. (Fireşte că acolo unde prezentul e tematizat şi asumat, condiţia lui e şi mai lamentoasă, fiind vorba de un denunţ continuu şi de „biografii“ în strictă delabrare).

*

1. Dintre „copiii“ lui 2012 cel mai autentic e Anatol Grosu, a cărui Epistolă din Filipeni (Casa de editură Max Blecher, Bistriţa, 2012 – un titlu ce joacă eficient în aluzie; dar e o aluzie-capcană; ea rămîne, fireşte, goală, simplu noroc la aluzivitate, căzut din numele satului) e redactată într-o scriitură copilăroasă, de o naivitate imediată şi de o candoare aproape vulnerabil de concretă. Promotorii lui îl dau drept mistic (pe copertă), unul „postapocaliptic“ pentru Claudiu Komartin şi unul disim