Nu mai este deloc „trendy” să pomenim în comunitate despre eroii României. Istoria de sub lespezile cu litere şterse din cimitirele patriei nu mai este cine ştie ce motiv de mândrie sau de constantă aducere aminte. Decât pentru militari. Pentru noi, civilii, pentru care cel mai groaznic sacrificiu este să răspundem la telefon duminica dimineaţa, subiectul a devenit desuet, vreme pierdută din cea folosită mai plăcut la cârciumă sau în faţa televizorului doldora de telenovele şi concursuri de talente. Primari din sute de localităţi au cam uitat că au prin sate, pe margini de drum sau chiar sub nas, în mijlocul comunei, troiţe sau monumente dedicate eroilor neamului românesc, şi le-au părăsit definitiv în tristă degradare. Câţiva dintre ei, de regulă în an electoral, îşi reamintesc brusc să le şteargă de cufureala păsărilor şi să dea o vopsea pe gardul împrejmuitor, de Înălţare şi în octombrie, de Ziua Armatei. Atunci e musai să-i vadă satul depunând câte o coroană de flori tricolore din hârtie şi să le asculte cuvântând agramat despre soldaţii necunoscuţi care au pierit în războaie cu sute sau zeci de ani în urmă, pentru ca ei să-şi poată lega în tihnă cravata înainte de vreo cumetrie.

Puţini dintre noi, comunitatea, mai luptăm împotriva uitării eroilor ţării şi mai cinstim memoria celor căzuţi în Războiul de Independenţă, în timpul răscoalelor din 1907, în cele două războaie mondiale, la Revoluţie, în ’89 şi chiar mult mai încoace, în teatrele de operaţiuni din Irak, Afganistan sau alte zone din care mulţi soldaţi români nu s-au mai întors acasă decât bucăţi, în cutii de plumb.

„Când văd tricolorul românesc, mă ridic şi mă descopăr în semn de preţuire pentru simbolul onoarei şi datoriei faţă de patrie”

Există în Suceava un om pentru care „Cultul eroilor” nu este doar denumirea unei asociaţii în cadrul căreia, de mulţi ani, este prim-