Ea doarme,-n prelungirea mea, alături, în încăperea alipită acesteia în care eu, elucubrînd*, încerc să (mi-)o evoc, – iar între noi, e un perete alb. Nu septul ăsta, însă, mi-o barează, nu el mi-o interzice şi sustrage, făcîndu-mi-o in(de)finit absentă, ci somnu-i, propriu-i somn fragil ca sticla, cu mult mai tare, totuşi, decît mine, face dintr-însa o grădină prohibită, constînd din, singur, acest măr indehiscent. La bunul plac al meu, cum doarme dusă, Ea e, nu mai puţin, imună, invulnerabilă prin abandonu-i însuşi, prin somnul în a cărui vagă, dar tutelară ectoplasmă îşi poate-ngădui, în fine, figuri şi gesturi insolite: să facă pluta, să înoa­te, să se adune ca un foetus, – ca, mai apoi, să se destindă alene şi să stea la plajă, într-un dècubit deopotrivă de inocent şi de lasciv. Ea e, de fapt, un hipogeu, o teosofică Agartha sau, numai, Peştera lui Platon: un cinematograf submers, în care filmul ce rulează e-al propriilor ei fantasme. Căci pe lăuntricu-i ecran, pe contrapagina obscură a pleoapelor pecetluite, entopticele luciole, fosfenele, ce par să fie, după Bergson, „l’étoffe des rêves”: un preoniric stroboscop, îşi vor fi dus la bun sfîrşit interimatul hipnagogic, – iar Ea,-nde sinea ei, visează… Dacă, acum, i-aş trece pragul (în vîrful degetelor, ca pisica): abuz benign faţă de-acela al becului uitat aprins, mă tem că un surîs extatic, surîsu-i datorat, pesemne, viziunii celei mai radioase şi/sau Nirvanei regăsite, dulceţei păcii prenatale (ori, baremi, bunei estezii), ar părăsi-o fără urmă, iar măş­tii budice,-ntr-acestea, i s-ar substitui aceea de expulzat din Paradis). – E, oare, drept ca eu, în preajmă-i, pe coasta somnurilor ei, să fiu un biet naufragiat, un extraneu şi un profan, ce nu ia parte nici la gala, care petrece-se, aiurea, mirifică şi strict secretă, nici la sabatul coşmaresc, de care aş putea s-o mîntui prin simpla minimă rotire