Am urmărit, recent, la posturile naţionale de ştiri, câteva emisiuni interesante despre serviciile româneşti de informaţii şi despre relaţiile României cu SUA şi Rusia, în care se întorceau pe toate feţele vizitele făcute la Bucureşti de directorul CIA şi de un important om din cadrul servicilor secrete ruseşti.
Dacă înainte de Revoluţie lucrurile erau cât se poate de clare, ţara noastră fiind abandonată de occidentali în sfera de influenţă a Rusiei bolşevice, după 1989 am devenit o minge de ping-pong, între vecinul cel puternic de la Răsărit şi Marele Licurici de la Apus. Iliescu a ajuns la putere în decembrie 1989 cu binecuvântarea lui Gorbaciov şi a serviciilor secrete sovietice, iar drept răsplată a semnat cu ruşii un tratat care a însemnat că autorităţile române renunţă la Basarabia. Din fericire, URSS s-a destrămat, iar România a început încet, încet să se apropie de SUA, nu înainte ca Bucureştiul să mai facă o greşeală imensă, să recunoască existenţa Republicii Moldova, un stat care ocupă o mare parte din teritoriile basarabene furate de ruşi.
Din păcate însă, întărirea relaţiilor cu Statele Unite ale Americii a însemnat o răcire nepermisă a relaţiilor cu Rusia post-sovietică, o Rusie care ar putea fi un partener interesant din punct de vedere economic, cu toate că politica sa externă intră uneori în contradicţie cu interesele României. S-au întâmplat însă şi lucruri bune.
Serviciile de informaţii de la Bucureşti au început să se cureţe de influenţele ruseşti şi au devenit, cu timpul, extrem de apreciate de partenerii din NATO.
Vizita unui înalt demnitar rus la Palatul Cotroceni, care a avut loc zilele trecute, precum şi vizita directorului CIA, analizate pe larg în presa naţională, ar putea însemna faptul că va urma un dezgheţ în relaţiile cu Moscova, dacă ştim să ne jucăm bine cărţile, şi că americanii rămân în continuare extrem d
