La 25 iunie, Rapidul împlineşte 90 de ani. Nu, acest articol nu este o lamentaţie. Nu e momentul. Rapidul va trece peste problemele de astăzi. Acum este, mai curând, momentul unei mărturisiri.

Aşadar, de ce iubesc Rapidul?

Pentru că mai păstrează încă ceva din Bucureştii de demult, din România care ar fi putut să fie.

Pentru că l-au iubit Maria Tănase şi Ioana Radu şi Gheorghe Dinică, şi Radu Enescu şi Florian Pittiş şi mulţi asemena lor, iar aceşti oameni ştiau ce merită iubit.

Pentru că poate spune cu certitudine cine şi când l-a înfiinţat, într-o secţie a Atelierelor Griviţa. Pentru că a pornit de jos, pentru că la un an după înfiinţare a fost exclus din campionat din cauza lipsei echipamentului, dar asta nu l-a împiedicat să meargă mai departe, chiar cu bocancii peticiţi.

Pentru că în loc să bifeze statistici, Rapidul scrie poveşti. Pentru că, nefiind cel mai aureolat club de fotbal din România, despre Rapid s-au scris cele mai multe şi mai frumoase pagini de literatură. Pentru că despre Rapid s-a scris cea mai frumoasă carte cu subiect fotbalistic din literatura română: ”Glasul roţilor de tren” de Ioan Chirilă.

Pentru că a câştigat titlul din inimile noastre – ”Cupa Basarabiei” – campionatul 1941-1942, desfăşurat în condiţiile grele are războiului. Un titlu care, bineînţeles, nu avea cum să fie recunoscut în perioada comunistă şi care a rămas neinclus în palmaresul oficial al Federaţiei până astăzi. Pentru că Rapidul joacă şi azi pe singurul stadion din România inaugurat de un Rege.

Pentru că eşecurile sale sunt spectaculoase precum prăbuşirea la care a asistat Alexis Zorba. Şi pentru că de victoriile sale te poţi bucura din plin, fără teamă.

Pentru că ”Galeria lui Rapid n-a fost membră de partid”, pentru că Nicolae Ceauşescu nu l-a desfiinţat, deşi a vrut, de teama reaţiei populare.

Pentru că asupra oamenil