- Cultural - nr. 121 / 22 Iunie, 2013 Iubirile lui Mihai Eminescu Petru Cretia, in "Testamentul unui eminescolog”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998, spunea: "Nu trebuie sa ne odihnim intr-un Eminescu gata obosit de traditie”. Luand aceste cuvinte ca un motto, ma avant in a-l citi din nou pe Eminescu, cu sinceritate, "...sarutandu-i versul/... nu slavindu-l de neinteles”, cum spunea Nichita Stanescu. A-l citi si a-l talmaci, inclusiv in viata lui cotidiana, atat de agitata, atat de bine "inramata” in reprezentarea grafica a unei sinusoide, cu alternante si amplitudini inconstante, intre foarte greu si acceptabil, intre suficienta si insuficienta, intre sanatate si boli, intre nefericiri si fericiri "eterne” sau trecatoare etc. E o citire si o talmacire de incercator, subsemnatul neindraznind, in fata POETULUI, sa-si atribuie alt statut. "Iubirile lui Mihai Eminescu” nu sunt decat developari proprii intru iubire de POET. In foarte multe carti dedicate lui Mihai Eminescu se vorbeste, catalogandu-i-se iubirea, in general, platonica (vine de la filosofia lui Platon), pura, spiritualizata, idealizata. De acord pana la un punct. De la respectivul "punct” incolo, timp ce tine de maturizarea fizica, iubirea devine si carnala, hormonii sai masculini cerand, prin trup, dreptul la satisfactie (ca si cei feminini, de altfel). Insusi Schopenhauer, a carui filosofie a imbratisat-o Eminescu cu atata cerbicie, este de parere ca problema iubirii platonice are mari carente, ca sa ma exprim neviolentand cuvantul. Filosoful german, in "Viata, amorul, moartea”, o spune pe sleau: "Amorul platonic este o prostie, caci amorul nu se multumeste nici chiar cu un sentiment reciproc, ceea ce doreste, ce cauta, ce pretinde este posedarea insasi, este a simti fiinta iubita, dorita, in puterea sa vitala, barbateasca, sa simta posedand in toata plenitudinea, cu toata forta simturilor dezlantuite prin