Cine pe cine mai reprezintă la echipele naţionale?
De-a lungul multor mele prezenţe şi munci în presă şi-n librării, mi-am văzut fotografia, e drept în format mic, uneori zilnic, alteori la ocazii deosebite, niciodată însă pe prima pagină a unei reviste sau a unui ziar. Ca să ajungi imagine de pagina-ntîi e nevoie de alte categorii de merite decît acelea pe care le probează un cetăţean care nu-i CEL MAI, în nu importă care privinţe. Nu-i destul să fii bun într-o profesiune artistică. Nu-i suficient nici să fii foarte, foarte bun. În destule cazuri, nu contează nici dacă eşti cel mai bun. Lucrurile stau la fel şi-n fotbal. Jucători buni, foarte buni şi excepţionali în toate privinţele, care nu şi-au văzut chipul pe toată pagina-ntîi a unui cotidian de sport sînt cu miile. Bunăoară mijlocaşii şi fundaşii.
Ca să se bucure de această onoare, le-a lipsit esenţialul, fapta care să-i scoată, fie şi numai pentru o vreme, din întinsul anonimat al onorabilităţii. O beţie monstruoasă, un viol, o golănie maximă, o extravaganţă de neam prost cu bani, o infamie civică, ceva ieşit din comun în tot ce are mai detestabil umanul.
Doi jucători de numai 19 unul şi 20 de ani celălalt - Gabriel Iancu şi Nicolae Stanciu - au binemeritat de o pagină întîi a Gazetei noastre pentru golăneala lor de pahar de dinaintea meciului de rahat cu amatorii din Feroe. Şi nu oricum, ci cu numele lor de alint : Gabi, Găbiţă, Găbişor şi Nicuşor. Iar dezmăţul dublat de scandal în hotel n-a fost, cum am gîndi mulţi dintre noi, cunoscuta beţivăneală a unor fiţoşi de la Steaua, ci un “spectacol bahic”.
Să mă scuze colegii din redacţie. Nu ei sînt pricina acestui articol. Nu-i vina gazetarului că marele public vrea zilnic mai mult decît cel mai mult. Presa românească are, în acest sfîrşit de bal al tiparului, o seamă de întîietăţi de supravieţuire şi n-o să fiu isteţul care să ceară o