Primul dintre cele câteva care merită semnalate este recitalul Simonei Halep, care până la ora la care scriu eu (deşi până veţi citi dumneavoastră articolul e posibil ca Simona să fi fost învinsă – deşi sper că nu – în semifinala de la 's-Hertogenbosch) a ajuns la a noua victorie consecutivă, adjudecându-şi cu acest prilej şi primul trofeu din carieră. Remarcabil este faptul că după acesta, câştigat pe zgură, Simona şi-a continuat recitalul şi pe iarbă, ceea ce demonstrează că e o jucătoare completă. Mai mult, ne dă speranţe pentru o evoluţie remarcabilă şi la Wimbledon, care, orice s-ar zice, rămâne titlul suprem.
De o constanţă perfect asemănătoare, numai că de sens opus, este şi uluitoarea echipă tahitiană. După show-ul din primul meci, în care acelaşi om a dat gol şi autogol, în care după gol s-a sărbătorit mai bine de 3 minute performanţa, în care Tahiti a scăpat ieftin, cu numai şase goluri încasate, ei bine, recitalul tahitian a continuat, ba atingând încă noi culmi, şi în cea de-a doua partidă, cu Spania. Cele doar patru goluri luate până la pauză dădeau speranţe că recordul tahitian, 0-10 (într-un meci cu Noua Zeelandă, cu ceva ani în urmă), va rămâne nebătut. Ei bine, de la 5-0 în colo, publicul brazilian a început să huiduie şi să fluiere la orice atingere a mingii de către spanioli, doar-doar nu şi-or finaliza tentativa de genocid. Parcă pe la 7-0 a fost penalty-ul ratat de Torres, numai că tot el, după doar vreo 40 de secunde, a driblat şi portarul (care s-a mai driblat şi singur, la vreo trei goluri) şi a înscris al optulea gol al Spaniei şi al patrulea al său în acest meci.
Portarul ăla minune a mai făcut una tare: după ratarea lui Torres a început să mulţumească divinităţii, să facă fel de fel de figuri, de parcă el apărase lovitura, nu Torres trăsese peste. Finalul a fost apoteotic şi cumva în coadă de peşte, în sensul că Spania nu a d
