De la Cârlogani de Olt, la Breaza cadeților cu năsturei auriți, din Sibiul Gușteriței, spre Bucureștii Academiei de Război, apoi urmând Ardealul și toată garnizoana România, Popescu Mihail-Eugeniu nu a ratat nicio părticică dintr-o carieră militară de excepție.
De la funcția de comandant de pluton de artilerie și până la demnitatea de Șef al Statului Major General, acest minunat ostaș nu a avut odihna necesară spre a-și ocroti viața în fața miilor de agresorii toxici cotidieni, închinându-și ultima fărâmă a scurtei sale existenţe minunatei uniforme a Armiei Române, ca o ultimă ofrandă pe altarul patriei, pe care a iubit-o cu toată ființa sa, fără crâcnire și fără obidă.
Frumosul „oltean nebun” și bolnav de bucuria de a fi militar a pus în fruntea ambițiilor sale datoria de a servi țara lui și a noastră, de a fi exemplul pentru toți militarii pe care i-a comandat cu osârdie și iubire.
A fost militarul reper, de-a lungul carierei sale, pentru toți camarazii săi, înnobilat de Bunul Dumnezeu cu dragoste de oameni, dragoste față de cătane, caracterul său uimitor de frumos și echilibrat, aducând, adesea, printre noi, executanții, acea blândețe fermă, aproape molipsitoare, căreia te supuneai din convingere, în executarea oricăror ordine pe care le-ar fi dat.
A fost un om și un comandant drept, pentru că a iubit dreptatea, imparțialitatea și ființa umană, a fost bun pentru că bunătatea l-a condus către inimile tuturor subordonaților săi, captivându-i în chip firesc, adeseori a dat dovadă de indulgență, nu pentru a ierta, ci pentru că avea darul de a ști că fiecare dintre noi avem slăbiciuni, a cochetat cu blândețea și afecțiunea pentru a genera încredere în masa de luptători și a nu-i șubrezi moralul, pentru orice gest mișcător și-a exprimat recunoștința-i proverbială spre a crea mai multă bunătate și coeziune printre oameni, a fost un soldat m
