Spre sfârșitul anului 1964, grupul Paul Butterfield Blues Band (PBBB) a semnat cu casa de discuri Elektra, dar norocul nu a fost de partea lui, discografic vorbind. Pentru înregistrarea primului album, bandul a fost lărgit, la cererea expresă a producătorului ce i-a lansat, prin cooptarea lui Mike Bloomfield și prin adăugarea secției ritmice de acompaniament a faimosului bluesman de Chicago și vedetă a Chess Records, Howlin’ Wolf.

Primele înregistrări de studio au fost considerate nereușite, abandonate, pentru a fi lansate în 1995, cu numele sugestiv de The Original Lost Elektra Sessions, doar când s-a copt buboiul dorinței de PBBB, mei, pentru că nimic nu-i mai nemernic decât „marchetingu’”. Dacă se sesizează El, marchetingu’, că-i rost de ceva marafeți, pentru că, par egzampăl, iar este la modă un chelcășoz, acolo, zbang, se „găsește” și mama pierderii originalului, nu doar originalul. Mei, lucrul dracului în casa popii marchetingu’ ăsta, îl ai, ești bogat (dar tre’ să faci mari concesii pentru gustul mai puțin rafinat al majorității ascultătorilor-cumpărători de muzici), nu-l ai, cânți adevărat, artă pentru artă, pentru inițiați și te descoperă tot marchetingu’, da’ postum. Că ajung la vorba unui prieten: viața este strâmbă, pune ciocanu’ pe ea, hehehe, s-o îndrepți!

Hai că am lungit și lungirea peltelei, deci: a doua sesiune de înregistrări va fi din concert, dar au fost lansate doar câteva piese, la comun cu ceva melodii Lovin’ Spoonful, așa că debutul va fi în 1965, cu albumul omonim. Bloomfiled va face chitară solo, Bishop, chitară ritmică, plus clăparul Mark Naphtalin ce a fost solicitat să rămână în grup după ce asigurase doar acompaniament pe acest album. În 1966 urmează, în formulă de sextet, LP-ul East-West, „developat” după o noapte în lumea chimicalelor de binedispunere.

Mei, totu-i marcheting: dacă v-aș spune că, în aceeași perioadă