Am afirmat, într-o emisiune TV, că fără oameni bogaţi nu vom avea o ţară bogată. Reproşurile pe care le-am primit au fost severe. “Cum adică, am fost întrebat, fără devalizatorii de ţară, cei interesaţi doar de umplerea propriilor buzunare, România n-ar putea fi o ţară bogată?”…
Întrebarea are sens (dacă aşa ceva poate fi numit sens?!) numai în măsura în care, în dezbaterile publice de la noi, nu mai auzim mai nimic despre legătura firească dintre bogăţie şi munca performantă. Bogăţia fiind socotită un fenomen contra naturii, legată numai şi numai de afaceri murdare.
Eu nu m-am referit însă la bogăţia oamenilor de afaceri. Îmbogăţiţii din afaceri pot avea un rol important, în cazul în care plătesc impozite, asigură locuri de muncă şi salarii, dar contribuţia lor la îmbogăţirea ţării nu poate fi hotărâtoare, chiar dacă afacerile sunt cinstite. Ţara e mare, populaţia numeroasă, iar oamenii de afaceri sunt prea puţini.
M-am referit la nevoia ţării de a asigura transferuri semnificative de populaţie din sfera sărăciei în cea a clasei de mijloc. Poate că sintagma “oameni bogaţi” n-a fost la locul ei. Dintr-un singur motiv: acela că, în societatea noastră, imaginea de largă circulaţie despre bogăţie este puternic subiectivă. Ea are la bază prejudecăţi, chiar şi – aici voi folosi un cuvânt de care s-au ataşat psihologii – tendenţiozităţi. Mai degrabă, în acest caz, sintagma potrivită este alta: “oameni înstăriţi”. Ei bine, o ţară nu poate fi bogată fără o masă critică de oameni înstăriţi. Câteva milioane bune.
În România, unde partea cea mai mare din veniturile populaţiei se duce pe mâncare, nu există o idee clară despre ce înseamnă o ţară bogată. Pentru că în niciun caz conceptul de bogăţie nu se poate reduce la bunurile aflate în rafturile magazinelor alimentare şi la preţurile lor. Fără îndoială, în societatea noastră nu avem încă o imagine
