Sunt bine cunoscute similitudinile dintre regimul nazist şi cel comunist. Cultul personalităţii dus până la idolatrie a fost o constantă a hitlerismului; aceeaşi preamărire deşănţată a liderului suprem o găsim în toate ţările „lagărului socialist”, e drept, în proporţii diferite, de la moderat, în Ungaria de după Revoluţia din 1956, până la absurditatea din România sau cultul paroxistic al lui Kim Ir-sen şi a urmaşilor săi din Coreea de Nord. Puterea excesivă a Securităţii – cu denumirea din fiecare ţară – este similară cu puterea Gestapoului hitlerist; nici „metodele” de anchetare nu difereau prea mult. Crimele împotriva a mari mulţimi de oameni, la nazişti, uciderea în masă a evreilor, la noi, uciderea în cumplitele închisori ale epocii, a vechii elite intelectuale şi politice, precum şi a celor care cârteau împotriva regimului – iată o altă similitudine. Urmăriţi discursurile fruntaşilor nazişti, în oglindă cu cele ale comuniştilor: limba de lemn, adică sintagmele prefabricate, folosite de fiecare dată, sunt la ele acasă.

Săptămânalul „Tribuna – culturală, socială, politică şi informativă”, din 3 februarie 1941, numărul 101, publică o adevărată dare de seamă privitoare la „A opta aniversare a biruinţei Naţional – Socialiste” (titlul articolului, semnat Dimitrie Gorganu, probabil un pseudonim al directorului publicaţiei, Dimitrie Chiriac). Cu ocazia împlinirii a opt ani de la câştigarea alegerilor (va să zică, alegeri libere, democratice) de către Partidul Muncitoresc German Naţional – Socialist, „în Germania şi mai ales la Berlin au avut loc culminante manifestaţiuni”. Fireşte că „Punctul cel mai interesant al manifestaţiunilor a fost discursul Fuehrerului (corect, pe nemţeşte, „führen” – călăuză, conducător – nm NH) pe care populaţia Germaniei şi lumea întreagă îl aştepta cu mare nerăbdare”. Cred şi eu – care dictator nu este geniu planetar?! Desigur că