Prof. dr. Nicolae Constantinescu povesteşte frânturi din bătăile de la şcoală, dar şi despre respectul pentru educaţie de-o parte şi de alta a catedrei. Aceasta este soluţia unică pentru ca România să-şi recapete tinerii de peste hotare.

Celor care cred că lumea asta cu iubire va scăpa, celor cărora li se pare naturală expresia „merge şi-aşa“, profesorul Nicolae Constantinescu ar avea să le spună câteva lucruri.

Ar vrea să vorbească deopotrivă cu cei doi mucoşi preşcolari care le-au cerut reporterilor o ţigară şi care le-au tras cea mai sinceră înjurătură când au fost refuzaţi şi uşchiţi la mamele lor, dar şi cu cei trei bătrâni din parcul Cişmigiu care, de la umbra şepcii optzeciste şi cu convingerea celor care au trecut prin viaţă cu ochelari de cal, au tăria să spună că „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu“.

Ar vrea să vorbească şi cu elevii care copiază la teza de la matematică, şi cu pensionaţii prematur, sătui de muncă şi de salariu, dar atraşi de canapeaua din sufragerie şi de telecomanda televizorului. Şi cu absolventele de liceu plimbate în maşini străine, şi cu cei de vârsta a doua care şi-au tatuat pe buze cuvinte precum „combinaţii“, „ciubuc“, „şmecherie“. Dar, mai ales, Nicolae Constantinescu ar vrea să le spună câteva alpiniştilor utilitari care au escaladat fotoliile parlamentelor şi ale guvernelor din ultimii 23 de ani, cu ajutorul românilor-şerpaşi care pun ştampila pe hârtie ţinând ochii-nchişi.

Tuturor acestor clişee româneşti, acestor categorii stereotipice indigeste, tuturor. Pentru că ele există şi, ca orice clişeu, s-au banalizat. Dar nu este nici acesta un capăt de lume. Nu, încă se mai poate. Nicolae Constantinescu îşi aminteşte de felul în care a făcut el şcoală, şi sub comunişti, şi deasupra lor. Şi a cugetat bine asupra tuturor lecţiilor învăţate de la profesorii de şcoală veche, dar şi de la cei din şcoala realismu