La cincizeci de zile după Înviere, fiind ucenicii Domnului adunaţi în Ierusalim, "în încăperea de sus, unde se adunau de obicei" (FA 1,13), S-a pogorât asupra lor Mângâietorul şi "s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi" (FA 2, 4).

Cincizecimea este, practic, ziua de naştere a Bisericii, aşa cum o cunoaştem noi acum şi la care suntem parte ca mădulare vii ale ei. Sigur că, în sensul larg al cuvântului, se poate vorbi de Biserică încă de la întemeierea lumii. Spre exemplu, există un cuvânt al Sfântului Clement, episcopul Romei, care spune în Epistola sa către Corinteni că Biserica "a fost creată înainte de soare şi lună" şi că "Biserica nu şi-a luat existenţa acum pentru prima dată, ci exista dintru-nceput". Sunt, desigur, nuanţe teologice care exprimă adevăruri profunde, însă propriu-zis, ca lucrare manifestă în lume, ca extindere a Trupului lui Hristos în umanitatea ucenicilor cărora "li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc" (FA 2, 3), Biserica îşi începe lucrarea în acest moment. Este momentul în care s-au adăugat, acelei mici comunităţi, alte "ca la trei mii de suflete". Iar acum, după aproximativ două mii de ani, se vorbeşte de cifre de ordinul milioanelor de credincioşi... Dar suntem noi în Biserică, în înţelesul ei tainic şi real, aşa cum au fost Petru, Ioan, Iacov şi ceilalţi? Faptul că ne declarăm fii ai Bisericii sau că frecventăm, duminică de duminică, sfintele slujbe, este suficient spre a ne numi pe noi creştini?

Mai întâi să remarcăm că momentul Cincizecimii a avut loc pentru că s-au împlinit anumite condiţii. Între ele, cele mai importante sunt, desigur, jertfa Domnului de pe Cruce, Învierea şi Înălţarea Lui cu trupul la cer. Abia apoi Tatăl a putut trimite pe Duhul Sfânt. Aceasta este lucrarea Preasfintei Treimi. Dar nimic nu se face pentru mântuirea noastră doar cu lu