George Mihăiţă rememorează aventura cinematografică din filmul „Reconstituirea“ şi se consideră mai mândru de spectacolele de varietăţi, decât de rolul din seria de comedie „Brigada Diverse“.

George Mihăiţă este într-o uşoară stare de agitaţie. Tocmai a primit un telefon de acasă, mezinul familiei s-a lovit la picior. „Ştiţi cum sunt copiii, tot timpul se lovesc la fotbal. Cică s-ar putea să fie rupt.“ Ar trebui să se ducă la spital, dar ne ţine pe loc. „Terminăm aici şi apoi mă duc.“ Au trecut anii şi peste Mihăiţă, nu mai aduce deloc cu tânărul cu zâmbet ştrengăresc ce apărea pe coperţile revistelor pentru adolescenţi. Este cumva complicat să-l înţelegi complet pe acest om, care-ţi spune că şi astăzi încearcă să „prelungească adolescenţa“, să-l legi de celebra secvenţă din finalul peliculei „Reconstituirea“, de poantele de la televiziune, ce-l aveau în prim-plan, de spectacolele de teatru şi de varietăţi. Şi, după 1990, de destinele uneia dintre cele mai iubite reviste din istoria presei româneşti, „Salut“, în ale cărei pagini apăreau, număr de număr, titluri de tipul: „A fost superb, dar după atâta şampanie am rămas însărcinată“, „Libertatea mea s-a terminat în apartamentul lui“, sau „Am fost călugăriţă şi tot ceea ce-mi doresc este doar un copil însămânţat artificial“. George Mihăiţă pare şi el confuz în relaţia cu propriul destin. Drept dovadă, acest final de interviu, imposibil de transcris în paginile ziarului, în care interlocutorul se întreabă naiv, fiindu-i amintită o secvenţă notorie din viaţa sa: „Am făcut eu asta?!“.

„Weekend Adevărul“: Aş propune să începem mai abrupt. De la o autocaracterizare, pe care aţi oferit-o într-un interviu anterior: „Eram bufonul clasei“. Cum adică, domnule Mihăiţă?

George Mihăiţă: Păi, stăteam în ultimul rând. În spatele meu era cuierul cu haine, scoteam mâna printr-o mânecă şi o ridicam la lecţie, ieşeam la