Ne-am obişnuit să vorbim despre ţara noastră în termeni de probleme, de incongruenţe, de nemulţumiri. Avem o relaţie pragmatică în care vrem anumite lucruri şi comentăm negativ când ele nu se întâmplă. Dincolo de necesităţi şi doleanţe, poate ar trebui să construim şi o altfel de raportare, care nu ţine seama de contingent. Ar trebui să ne iubim ţara dincolo de imperfecţiunile zilnice, dar pentru asta ar trebui să privim spre cealaltă Românie... Iubesc România Rusaliilor, a iei româneşti, a tradiţiilor de Sânziene, a mănăstirilor străvechi, a folclorului izvorât dinainte de timpul istoriei consemnate. Dar despre această Românie se vorbeşte prea puţin... Iubesc România nu pentru că sunt politician şi aşa dă bine, nici pentru că nu aş fi conştient de lucrurile care trebuie îndreptate în această ţară. O iubesc cu luciditate tocmai pentru că există un fond spiritual care nu a fost niciodată atins de peremptoriul existenţei cotidiene. Iubesc sufletul ei care a ştiut să rămână viu şi aparte indiferent de epoca istorică sau de crizele prin care am trecut ca naţiune. Iar prima calitate a României este faptul că e vie. Se poate spune orice despre situaţia noastră, dar nu că nu suntem vii în sens profund, plini de substanţă, interesanţi şi pasionali şi încă într-un mod aparte. Ştiu că această originalitate a fiinţării noastre a fost pusă sub semnul întrebării şi valorificată critic, ca un defect de a nu fi în rândul lumii, ca alţii. Dar eu nu vreau să fim ca alţii. Vreau să învăţăm lucrurile bune pe care le-au realizat alţii, dar fără să ne pierdem identitatea. De asemenea, mă doare să văd că singura raportare la România e sub aspect socio-politic. Un neam nu se reduce la succesul său istoric sau la PIB-ul pe cap de locuitor. Această viziune materialistă, oricât de utilă ar fi din punct de vedere statistic, este reducţionistă. Prin paralelism, este ca şi cum ai judeca personal