Numeroase teme importante s-au revărsat haotic în spaţiul public, în ultimele luni, stârnite direct sau indirect de demersul boierilor puterii de a croi o nouă Constituţie care să îi apere de un nou vodă cumplit şi de domnia legii: privilegiile castelor conducătoare, imunităţile de care se bucură, raporturile de putere între instituţiile fundamentale, relaţia statului cu Biserica Ortodoxă, locul ei în istorie şi societate, rolul Casei Regale, dar şi drepturile homosexualilor, implicarea femeilor în politică, viitorul demografic al ţării, compoziţia etnică a naţiunii.

Dezbaterile şi controversele pe care le-au generat au fost superficiale, heirupiste şi populiste. Adică după chipul şi asemănarea lui Crin Antonescu, cel ce a reuşit remarcabila performanţă de a revizui legea fundamentală în doar 11 zile, conducând o comisie de politruci obsedaţi doar să se rezolve pe ei şi găştile lor.

Cu toate acestea, dincolo de naivitatea argumentelor invocate de majoritatea politicienilor care au ţinut să-şi exprime un punct de vedere, de interesele meschine care le determină agenda şi de modul primitiv în care au răspuns luărilor de poziţie pertinente ale societăţii civile, s-a remarcat şi un lucru interesant. A apărut un front de luptă ideologic ce va juca un rol important în confruntările politice viitoare.

De ani buni, lupta politică în România se duce în jurul unui singur lucru: banii publici. Şi nu este vorba doar de fapte, adică de încercările de a pune mâna, fraudulos, pe cât mai mulţi, ci şi de vorbe. Încleştările propagandistice sunt tot despre bani şi merg pe două planuri de dezbatere – furtul (corupţia) şi colectarea şi redistribuirea banului public (taxe, alocări bugetare, investiţii, stimulente fiscale).

Monitorizarea temelor dominante în ultimele patru-cinci campanii electorale arată clar că principalele atacuri politice au vizat afacerile de