Aş putea să scriu o cronică teatrală într-o revistă de o sută de exemplare. Literară. O vor citi specialiştii, snobii sau oamenii reali de cultură. O vei reţine tu pentru un program de sală. Dar eu vreau să ştie toată lumea, să te pârăsc, cu ce ai făcut cu „Scrisoarea” ta după Caragiale. Îţi dăruiesc, adresez adică, scrisoarea mea.

Personaje groteşti din tablourile lui Botero, grase şi urâte, hidoase, cu osânza şi slăninile atârnând jenant şi scâbos.Toţi cei despre care, la şcoala comunistă, ni s-a spus că reprezintă poporul dezorientat din vremea exploatării omului de către om, toţi sunt de un grobianism insuportabil.

Agamiţă Dandanache e în cărucior cu caşchetă de aviator cu ochelarii pe frunte. E o fosilă vivantă, dar cu ambâţ. Toate personajele sunt îngrăşate la nesimţire. Aduc dacă nu seamănă leit cu mârlancele, ţoapele de provincie actuale. Doamnele sunt umflate, superponderale dar văcsuite pe faţă ca umbre ale unor posibile foste frumuseţi care au dat de mâncare bună şi multă, de confortul nesimţit al milionarului cu ceafa groasă. Nişte balabuste de provincie de talie elefantină. O satiră mai acidă la adresa provincialismului românesc mutat politicheşte la Capitală nu am mai văzut nici măcar în filmele neo-neorealiste de după `90. Glumiţe slabe.

Un pamflet mai virulent care bate toate filmele alea premiate peste tot, în care românul e batjocorit la export. Spectacolul acesta de comedie e tragedia unui popor. Care suntem azi. Nu e o diversiune, e o realitate deloc cosmetizată.

Să vezi un Dandanache decrepit cu căruciorul împins de bodyguardzi supli purtând ochelari negri John Lennon sau de Lenin, te face să te ruşinezi de condiţia ta umană. Mălăele, caricaturistul remarcabil, şi-a depăşit demult condiţia. Caricaturile lui teatrale sunt vii, groteşti, groteşti, groteşti! Sunt o nonficţiune care ne înconjoară şi ne bagă cu nasul în lături