Este un truism faptul că societatea românească este grav şi complex bolnavă, că starea de sănătate a naţiunii suferă serios, că e o adevărată nenorocire să ajungi printr-un spital, care nu mai are de nici unele, că sistemul în sine e subfinanţat cronic ori că exodul medicilor este aproape oficializat, ca un îndemn explicit.

Ultimatimul lansat de lumea medicală, care ameninţă cu greva generală de la 1 iulie este un sindrom al acestor grave distorsiuni de sistem. Sigur că nimeni nu crede că se va ajunge acolo, în fond medicii au un jurământ profesional de credinţă, nu-şi pot permite să refuze un pacient fără a încălca această etică deontologică. Şi totuşi...

Şi totuşi, nici nu poţi cere unui medic rezident ca, după şase ani de facultate, şi încă măcar vreo cinci de rezidenţiat şi specializare, să încerce să supravieţuiască cu mai puţin de 1.000 lei. De partea cealaltă, aproape oficial, toată lumea, de la politicienii care se tratează la Spialul Elias sau la AKH Viena, Allgemeines Krankenhaus der Stadt Wien, până la simpli pacienţi, pretind că dincolo de mia de lei, se descurcă ei cumva, nu trăiesc din leafă, că toată lumea ştie că în sistem şpaga e lege, că trebuie să dai, şi dai, de la medic până la asistent şi infirmieră. Cu toată această impresie generală, faptul că atât de mulţi medici aleg că e mai corect să plece în ţări care apreciază corect şi cinstit preţul asistenţei medicale, ar trebui să dea de gândit. Asta dacă cineva dintre cei care şi-au asumat puterea decizională s-ar ocupa cu gânditul, altfel decât ca nişte contabili de la o fabrică de şaibe.

Statul cheltuie cu fiecare absolvent de medicină mai bine de 30.000 euro, peste care se adaugă rezidenţiatul, măcar vreo alţi 20.000 euro, investiţie în resursa umană pe care nici măcar nu o mai armortizează. Iar faptul că alţii recrutează medicii români, gata făcuţi pe banii noştri, înseamnă c