Din lojile băncilor centrale se invocă tot mai des argumentul că în perioadele de boom a creditării inflaţia a rămas calmă iar instituţiile în cauză n-ar fi avut de ce să renunţe la postura de spectator şi să descurajeze goana după împrumuturi. Bună încercare pentru fuga de responsabillitate şi mulţumirea lobby-ului bancar dar şi bun pretext pentru a revedea călcâiul lui Ahile în modul cum se calculează inflaţia

Un discurs în acest sens vine din partea consilierului BNR, Lucian Croitoru, în articolul de pe Contributors publicat ieri (“despre schimbarea modelului de creştere şi forma fără fond”). Pare o replică voalată la un alt articol, exprimând o filozofie opusă, scris de Daniel Dăianu şi publicat pe friendsofeurope.org (Daniel Dăianu-“When economic models crumble: A template for rethinking them”). Dăianu vorbeşte de “cuminţirea” sectorului financiar prin reglementare , creşterea cerinţelor de capital, etc iar Croitoru, evident, îl contrazice.

Argumentul care ne interesează pe noi e formulat astfel: “…după o perioadă prelungită de euforie, treptat, inflaţia se stabilizează la niveluri joase, iar deciziile private conduse de euforie duc atât nivelul potenţial al producţiei, cât şi rata de creştere potenţială la niveluri relativ înalte. Acum nivelul actual al producţiei cât şi rata actuală de creştere se situează, pentru o lungă perioadă la valorile potenţiale. Acesta a fost cazul înainte de izbucnirea crizei în 2007 în foarte multe ţări. Coexistenţa inflaţiei joase şi stabile cu egalitatea prelungită la niveluri înalte dintre rata efectivă de creştere şi rata potenţială duce la o situaţie paradoxală: pe de o parte, se acumulează dezechilibre reflectate în creşterea gradului de îndatorare a cvasitotalităţii entităţilor private (boom alimentat de credit), iar pe de altă parte, intervenţia politicilor macroeconomice devine imposibilă. În acest caz, poli