Mai e ceva gratuit în zilele noastre? Cu siguranţă, răutăţile!
O săgeată – pe cât de otrăvită, pe atât de gratuită – slobozită recent către mine de un coleg de la un tabloid nu întâmplător falimentat mă determină să fac următoarele mărturisiri.
Nu sunt şi n-am fost niciodată o femeie frumoasă. Dumnezeu m-a înzestrat cu insuficienţi centimetri atât în înălţime, cât şi în bust, plusând, în schimb, la kilogramele indicate de cântar, drept care toată viaţa am fost apăsată de cât mănânc şi ce mănânc. Am renunţat mereu la prăjiturile preferate, am înlocuit mereu cartofii prăjiţi cu cei fierţi şi am fugit de minijupe ca dracul de tămâie când toată planeta se dădea în vânt după ele. N-am avut nici ochii albaştri şi nici părul blond sau din cale-afară de bogat. De la împărţeala frumuseţii pe Pământ mi-au rămas şi mie niscaiva firimituri: o talie rezonabil de îngustă şi, cică, nişte ochi frumuşei, care au inspirat ceva poeţi şi trubaduri. M-am bucurat să mi se spună acest lucru pentru că, se ştie, ochii sunt oglinda sufletului.
În rest, celelalte oglinzi mi-au şoptit întotdeauna numai răutăţi: ba că am picioarele cam plinuţe (bine că le am pe pământ!), ba că stau cam cocoşată (meteahnă dobândită din adolescenţă, când începuseră să-mi mijească sânii), ba că pe obrazul meu s-a spart conducta cu pistrui, ba că sutienele mele au un număr prea mic etc. Poate că din acest motiv am ales să-mi pitesc tinereţile prin biblioteci şi nu mi-am închipuit niciodată că voi ajunge cândva în locul în care mă aflu acum. Adică pe sticlă.
Le-am admirat, fără nicio umbră de invidie, pe cele în cazul cărora soarta a făcut risipă de frumuseţe. Ba chiar m-am bucurat pentru ele, visând să am şi eu o fiică la fel de frumoasă. Şi o am!... Privind vedetele de pe ecran şi din reviste, am înghiţit de fiecare dată în sec, încercând să fiu, în compen
