Cu articolul despre „Capsomani, ciocănari, căpşunari şi ţigani”, d-l Grigore Traian Pop a atins un punct nevralgic şi foarte serios al discuţiilor trecute, prezente şi desigur viitoare de la noi – problema calificărilor profesionale din România.

Astăzi, la modul savant, se fac studii şi cercetări de sociologie economică sau de sociologia muncii, iar o cercetătoare meritorie, cum este Monica Heintz, se străduieşte, pe urmele lui Max Weber, să descopere care este sau care mai este etica muncii la români. În general, clasa intelectuală autohtonă este destul de convinsă că românii nu muncesc în mod corespunzător, că etica muncii la noi lasă de dorit (chit că experienţa directă a conaţionalilor noştri care muncesc în Vest spune că nici acolo oamenii nu se omoară cu munca, dar sunt mai serioşi, „nu-şi fură singuri căciula”).

Studiile savante nu sunt capabile să corecteze percepţia sau mai bine zis autopercepţia negativă a românilor despre propria muncă. Deşi se arată că timpul efectiv de muncă din Germania nu-l depăşeşte pe cel din România, concluzia care se trage este mai degrabă îngrijorătoare: unde e atunci problema? La elita care subtilizează rezultatul muncii celor mulţi, la productivitatea care e foarte scăzută (cele mai multe analize se învârt, într-adevăr, în jurul acestei variabile) sau avem un demon blestemat peste ţară, care face ca munca noastră să se năruie ca un castel de nisip?

Toate aceste discuţii pornesc dintr-o frământare legitimă şi dintr-o spaimă la fel de legitimă, aceea că România se deprofesionalizează şi se labilizează din punct de vedere economic pe zi ce trece. Integrarea în UE nu face decât să umple paharul nehărniciei noastre.

Mircea Platon scria recent că fondurile structurale europene nu sunt decât un fel de perfuzie pe care elita noastră o acceptă cu laşitate în schimbul deschiderii pieţei autoht