N-am urmărit în amănunt discuţiile şi nici n-am fost capabil să sistematizez informaţiile privind modificările la Constituţie. Şi totuşi, fără pretenţia de a fi infailibil, dar şi fără teama de a greşi prea mult, cred că am o explicaţie pentru nebunia (cum să-i spun altfel?) care face ravagii în Palatul Poporului. Sursa: EVZ

Aberaţiile la care suntem martori îşi au originea — rostesc un truism — în încercarea de lovitură de stat parlamentară de vara trecută. Puşi cu botul pe labe de Occident, „aleşii boborului” şi-au jurat în barbă că o a doua umilinţă de asemenea proporţii nu vor mai accepta. Cum populaţia/ electoratul nu mai reprezintă demult o piedică în calea ambiţiilor distructive ale politicienilor, tot ce le-a rămas a fost să pună de acord fapta (practica politică — abuzivă — de zi cu zi) cu vorba (Constituţia).

Nu sunt atât de naiv încât să le pretind oamenilor politici responsabilitate, când ei au doar interese. Nici proiect de ţară, când planurile lor sunt, exclusiv, de grup şi de clan. Dar măcar o oarecare prudenţă ar trebui să manifeste: să-şi imagineze cum vor folosi gloanţele şi încărcătoarele legislative amorsate acum de ei partidele care le vor urma la putere. Dar ţi-ai găsit! Spiritul de prevedere n-a fost nicicând trăsătura noastră forte.

Partea proastă e că până şi oamenii raţionali din România confundă dorinţa cu putinţa. Trăim în cea mai degradată formă de Levant, dar avem aspiraţii de Norvegia, Danemarca şi Suedia. La noi, nu populaţia creează o clasă politică, ci clasa politică îşi modelează după chef poporul. Cumpărat pe nimic (o pensie ca de vai de lume, o gratuitate la autobuz şi la tren, un kil de zahăr şi făină din bani europeni), votantul se buluceşte întotdeauna la urna care-i garantează perpetuarea sărăciei şi a minciunii. Faptul că nu suportăm adevărul, că ne e frică să înfruntăm realitatea, că preferăm analizei lucide