În 2011, când a devenit evident că, exact peste un deceniu, unul dintre oraşele României va avea onoarea de a fi Capitală culturală europeană, reiterând astfel experienţa din 2007 a Sibiului, şi-au anunţat dorinţa de a intra în competiţie trei mari localităţi din ţară.

E vorba despre Cluj, Iaşi şi Timişoara, oraşe cărora, precizez, le-am transcris numele în ordine strict alfabetică şi aceasta spre a nu declanşa suspiciuni că aş susţine pe unul în defavoarea altuia.

Încă de atunci se puteau întrevedea primele semne ale viitoarei lupte de argumente, de fapte, dar şi de orgolii între cele trei pretendente. Orgolii încă şi mai supradimensionate decât cele ale marilor vedete de prin teatrele de toate genurile, vedete ce îi terorizează pe alcătuitorii de afişe sau de comunicate de presă în legătură cu locul ocupat de numele lor într-o înşiruire oarecare. De unde şi precizarea pe care am simţit nevoia să o fac mai sus.

Prezent la Iaşi în primăvara lui 2011, cu ocazia deschiderii unei noi librării din lanţul Humanitas, şi întrebat în legătură cu şansele candidaturii marelui oraş, dl. Gabriel Liiceanu a cam uitat de amabilitatea faţă de gazde, de diplomaţie şi de utilitatea minciunilor pioase şi a răspuns răspicat, poate puţin cam prea dur şi poate excesiv de tranşant, dar cinstit, că “Iaşul nu are şanse reale pentru a deveni Capitală culturală europeană”. Revista Cronica veche a organizat atunci, prompt, o dezbatere de dimensiuni destul de ample pe respectiva temă, dezbatere la care am răspuns şi eu, onest şi nu tocmai pe placul ieşenilor. Nu am fost chiar foarte simpatizat pentru asta, dar nici interdicţie de intrare în oraş nu am primit.

Nu bănuiam însă la momentul respectiv cât de tare se va amplifica lista oraşelor româneşti doritoare să acceadă la o astfel de onoare şi ce pasiuni locale vor stârni dorinţele respective. Astăzi, aproape că nu exis