Pînă acum v-am povestit de trei metode de a detecta planete din afara sistemului solar. Azi mai trecem repede prin încă trei metode, ca s-o ținem pe ultima (și, ca realizare, cea mai interesantă) pentru lecția viitoare.
Poate cea mai banală, dar și cea mai greu de pus în practică metodă e aia cu observarea directă. Adică te uiți prin telescop și vezi planeta. Ușor de zis, greu de făcut. În primul rînd, lumina stelei este atît de puternică încît obturează orice. Drept care trebuie să provocăm o eclipsă, iar asta o facem cu ajutorul unui coronagraf: un disc micuț blochează, în telescop, lumina stelei și, dacă avem noroc, reușim să ochim vreo sclipire, reflexie, ceva. Nu s-au găsit ele multe planete, și alea controversate, cu tehnica asta, da’ alea descoperite altfel sînt studiate mai bine așa.
O altă metodă ciudățică (în sensul că s-au găsit doar vreo cinci planete cu ea) are de-a face cu pulsarii. Un pulsar e o stea cu neutroni mai specială, care mai emite și un puls radio foarte precis. Iar steaua cu neutroni, ca să anticipez întrebarea, e ce rămîne după o supernovă, adică moartea prin cea mai mare explozie din univers a unei stele masive. Ei bine, dacă un pulsar dintre ăștia are o planetă în jur, pulsurile sale radio vor prezenta niște anomalii date de influența gravitațională a planetei. Deși ce noimă mai are o planetă în jurul unei stele care a explodat, nu știu, poate vă prindeți voi. Oricum, metoda e foarte precisă și, de altfel, prima exoplanetă confirmată (în 1992) așa a fost descoperită. Oricum, neinteresante pentru viață: pulsarii se înconjoară de radiații extrem de intense.
A treia și penultima metodă de găsire a planetelor e și cea mai veche, astrometria. Ea constă în măsurarea foarte precisă a poziției stelei pe cer. Dacă are planete, steaua va descrie și ea o orbită mititică, de fapt atît steaua, cît și planeta se vor roti în juru
