Mergând spre casă am văzut o fază ce m-a amuzat, atunci. O mămică cu un prunculeţ de câţiva anişori se plimbau pe zona verde din faţa blocurilor unde stau. Copilul a început să plângă, iar mama l-a dezechipat pentru a face pipi acolo. O întâmplare, mi-am spus şi mi-am amintit de perioada cânt copiii mei au fost de aceeaşi vârstă. De fapt am încercat să îmi amintesc dacă s-a întâmplat vreodată să fim nevoiţi să uzăm de zona verde pentru o uşurare, oarecum firească la vârste atât de fragede. La două blocuri mai jos, aceeaşi fază, cu actorii schimbaţi. Tot pişu! M-am amuzat în continuare. În faţa blocului meu a fost faza zilei. Un puştiulache făcea caca, susţinut de o altă mămică vigilentă cu hăinuţele de prunc. Nu mi s-a mai părut amuzant. Parcă era prea mult, pe un interval atât de scurt. Zilele care au urmat am fost mai atent. Am urmărit zonele verzi în diversele locuri ale oraşului. Nu pot spune că am văzut zilnic, dar foarte des am văzut părinţi, taţi, dar mai ales mămici care îşi puneau copiii să îşi facă treburile pe zonele verzi ale oraşului. Nu sunt un tip absurd, cu siguranţă se pot întâmpla astfel de întâmplări, başca beţivanii oraşului care mai trag câte un pui de somn, după care se uşurează cu uşurinţă pe aceleaşi zone verzi. Copiii şi beţivii. Cei care spun întotdeauna adevărul, dar care sunt puşi de părinţi sau de lipsa educaţiei în situaţii neonorante. Bineînţeles că pruncii nu pot reacţiona, nu ştiu ce fac, se bucură că au scăpat de o problemă, dar ei cresc cu ideea că atunci când ai nevoie, la nevoie, poţi uza de zona verde. S-ar putea ca unii să mă critice, să îmi spună că la fel se întâmplă cu cei care au câini şi pisici. Aşa este, doar că în cazul posesorilor de animale de companiei s-au luat măsuri, se va introduce obligativitatea de a curăţa după ei. Ce facem cu ce rămâne în urma copiilor? Cum îi educăm pe părinţii în cauză să aibă gri