Uităm! Şi uităm prea repede. Sau poate fi, vorba lui Emil Cioran, de faptul că „românii sunt poporul cu cea mai multă apă în sânge”. Cert este că evenimentele din 13-15 iunie 1990 au trecut aproape nebăgate în seamă.

După cum observa maestrul Ion Cristoiu la o emisiune cu Andrei Bădin la B1TV, spre deosebire de alţi ani, niciun partid, ONG sau o fundaţie nu a dat vreun comunicat. Cu foarte mici excepţii, tăcerea a acoperit „Mineriada”, spulberarea brutală a celei care a fost o autentică Agoră post-decembristă a societăţii româneşti.

Taman când mă frământau aceste idei mi-a căzut în mână ultima cartea a tânărului istoric Florin Abraham - „Provocări epistemologice ale totalitarismului, o metodologie a studiului regimurilor comuniste”. În capitolul dedicat „cazului românesc”, remarcabilul cercetător ajunge la o concluzie tristă: „Multitudinea de instituţii care produc lucrări de analiză a trecutului comunist indică interesul din partea comunităţii academice şi a mediului politic pentru studierea istoriei recente, însă evidenţiază şi clivajele existente în cadrul societăţii româneşti”. Diversitatea, ca să nu spun contradicţiile, sunt explicate de numărul institutelor care se ocupă de comunism.

Acestea, indentificate de autor, sunt nu mai puţin de opt! Memorialul Victimelor Comunismului - Centrului Internaţional de Studii asupra Cumunismului (fundaţie), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (Academia Română), Institutul de Istorie Orală Cluj (Universitatea Babeş-Bolyai), Institutul de Istorie Recentă (fundaţie), CNSAS (Parlament), Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc (Guvern), Institutul Revoluţiei Române din 1989 (Senat) şi Institutul de Investigaţii a Crimelor Comunismului în România şi Memoria Exilului Românesc (Guvern). Mai pe româneşte, fiecare zonă politizată sau nu şi-a creat câte un institut, având propria sa viziune de