Nu ştiu dacă şoferul care a condus autocarul prăbuşit în hăul prăpastiei mai trăieşte sau nu. În general, încerc, în astfel de situaţii, să mă pun în locul prezumtivului vinovat, ca să nu fiu, pur şi simplu, deplasat. Sunt conştient că, într-un atare moment, converg un număr de întâmplări nenorocite.
Din păcate pentru toată lumea, şoferul acesta despre care vorbim poartă, exclusiv, povara morţii semenilor săi. Nu există nicio scuză pentru un conducător profesionist care a încercat să depăşească, pe un viaduct, pe linie continuă, la ieşirea dintr-un tunel, pe o suprafaţă umedă, mergând cu de două ori viteza admisă; indiferent de situaţie.
Unii spun că de vină ar fi cele 240 de centre de atestare, apărute ca ciupercile după ploaie, care eliberează documente pentru astfel de transportatori. Patronatul din Turism spune că goana după profit conduce la o viteză de deplasare a flotilei de autocare, nejustificat de mare.
O fi adevărat şi ce spun unii, şi ce spun alţii; nenorocirea este însă alta. Toţi aceşti conducători, inclusiv cel în cauză – fost şofer de TIR, înţeleg, în vârstă de aproape 50 de ani –, au experienţă şi mii de ore de drum. Tocmai această siguranţă de sine îi face, uneori, să supraliciteze, uitând că nu-şi riscă doar propria viaţă, ci şi pe a celor pe care îi transportă.
Un gest nebunesc, o clipă nenorocită, o tragedie: 18 morţi şi 29 de răniţi, dintre care şapte în ATI.
Dincolo de aceast infern, rămâne gestul suprem al unor oameni excepţionali: câteva zeci de civili muntenegreni, care nu au avut nevoie de celulă de criză, care nu aveau puse la punct seturi de proceduri pentru astfel de nenorociri universale, şi, întâmplător, un vicepreşedinte al Parlamentului muntenegrean aflat în trafic. Disciplină, coordonare, decizie şi, mai presus, omenie şi forţă morală. Toate astea au limitat dimensiunea tragediei. “Nu voi uita nic
