Traian Băsescu a câştigat alegerile prezidenţiale din 2004, promiţând modernizarea statului şi reforme. Părea un lider reformist şi energic. Proiectul său politic a rămas, însă, o promisiune neîmplinită.

După anul 2005, am asitat la nesfârşite scandaluri şi intrigi gregare, la încleştări tensionate, la războaie politice sterile şi de gherilă, în urma cărora societatea românească nu a câştigat nimic. Conflictul dintre preşedinte şi diferite guverne, parlamente, partide, moguli nu a fost generat de ciocnirea unor viziuni diferite cu privire la parcursul României, ci de lupta oarbă şi primitivă pentru putere. Zgomot, jocuri de imagine, o ambianţă de tensiune şi de violenţă - pe scurt, un război inutil. Dincolo de acesta, rămân, însă, problemele fundamentale ale unei ţări înapoiate şi sărace.

Una din dilemele care ar trebui să preocupe astăzi elita politică de la Bucureşti - şi care, din nefericire, este absentă din toate programele politice sau din dezbaterile publice -, este: cum va putea România să se deperiferizeze, în următoarele decenii, devenind o societate occidentală, cu aglomeraţii urbane moderne şi prospere, cu tineri educaţi, care vor alege să rămână în ţară, cu instituţii democratice credibile şi performante? Investind în educaţie şi în inovaţie, încurajând sectorul privat prin măsuri pro-business, susţinând crearea şi dezvoltarea unei pături mijlocii, consolidând libertatea economică? Ce măsuri pot genera progresul şi ridicarea din mizeria post-comunismului?

Ţările baltice, Polonia, Slovacia se despart cu rapiditate de trecutul comunist, obţinând succes economic şi devenind societăţi cu un profil tot mai occidental. La aproape un sfert de veac de la ieşirea din infernul ceauşist, România este, în continuare, periferică şi săracă, o ţară cu probleme sistemice grave:o populaţie rurală numeroasă şi pauperă, o economie neperformantă şi afectat