Cred că cea mai grea „materie”, indiferent de ce naţie ar fi vorba, este limba maternă. Şi sunt mulţi, aberant de mulţi, cei care cred că, dacă ştii unde să pui cratima, dacă ştii unde e cu doi i şi unde cu trei, dacă ştii părţile de vorbire sau de propoziţie şi dacă memorezi coloane întregi de citate şi versuri, gata, limba maternă ţi-e undeva, la degetul mic, între a treia falangă şi atmosferă.

Limba asta, care se numeşte „maternă” şi pentru tine e „limba română”, însă, trebuie să o simţi. Aşa cum simţi bucuria sau durerea. Cred că de-asta se şi numeşte „maternă” şi nu „(zgomot) de fond”.

Nicio carte de gramatică şi niciun profesor nu te va învăţa, vreodată, cu adevărat, limba română. Şi niciun test, niciodată, nu va putea, cu adevărat, să-ţi spună dacă o ştii sau nu. Singurul „profesor” îţi eşti tu, şi singurul „evaluator” valabil îţi eşti tot tu. Atunci când Coşbuc te va face să plângi, Topârceanu să râzi şi Rebreanu să oftezi, abia atunci vei avea, cu adevărat, limba română la degetul mic, între a treia falangă şi atmosferă.

Până atunci, vei continua să crezi - pentru că aşa spune DEX-ul - că „abandonul” înseamnă „renunţare”, „insistenţa” - „stăruinţă” şi „a fi mândru” - „a se făli”.

Diferenţa între aceste cuvinte e aceeaşi ca între Coşbuc şi factura de la gaz: ceea ce simţi.

Nu poţi „abadona” un suc, dar poţi „renunţa” la el. Pentru că un suc

nu-ţi atinge conştiinţa şi sufletul, ci doar cel mult papilele gustative. La ştirile de la ora 5 vei auzi frecvent cum un părinte „a renunţat” la un copil. Renunţatul ăla e un fel de a vopsi cioara în portocaliu. Un copil nu e un suc şi nici un mărţişor, ca să poţi „renunţa” la el.

Poţi „insista” să te tunzi cu moţ în creştet, la fel cum eu „insist” să duci gunoiul şi la fel cum o muscă poate „insista”, bâzâind incoerent şi enervant. E, de fapt, un fel de cică