În anul 1978, după o pauză de 12 ani, Ministerul Sănătăţii dădea undă verde unei sesiuni de primariat, aceeaşi pentru linia didactică şi pentru reţeaua comună. Întrucât nu se punea problema ocupării unui post, ci doar a promovării unei trepte, iniţial nu mi-am făcut mari probleme, gândind că am să mă descurc. Dar, când toţi candidaţii au fost mobilizaţi la Bucureşti (unicul loc de desfăşurare a competiţiei) pentru aspectele organizatorice, mi-am dat seama de adevăratele dimensiuni şi de seriozitatea confruntării: 400 de candidaţi, trei comisii avându-i ca preşedinţi pe profesorii Juvara, Şuteu şi Prişcu, cu desfăşurare pe timp de aproape trei luni de zile. Nu era de glumă, prestigiul profesional intra în joc şi el nu poate fi desconsiderat. Cum şansa m-a plasat printre ultimele grupe care urmau să intre în competiţie, m-am apucat de treabă, nu fără a ignora ştirile (îngrijorătoare!) de pe… câmpul de luptă: comisii extrem de severe, neiertătoare, respectarea strictă a metodologiei celor 3 x 20 de minute (examinare, gândire, expunere), dezamăgiri, retrageri din concurs etc. Era evident că cine pierdea proba la profesorul Juvara (prima în cronologia desfăşurării) nu mai avea rost să continue. Întrucât ponderea concursului înclina spre cele două probe clinice, evident că m-am concentrat asupra examinării cât mai multor bolnavi, dar am realizat foarte curând că pierdeam un timp preţios şi că era nevoie de o abordare mai pragmatică. Drept care mi-am luat concediu şi, ajutat de un secundar al serviciului, serios şi dornic de afirmare, am trecut la prezentarea unor observaţii ipotetice sau robot: colegul îmi oferea datele esenţiale ale cazului, eu ceream informaţiile necesare (analize, protocoale, explorări şi altele), pregăteam expunerea şi o prezentam în condiţiile stricte de concurs, cu ochii pe ceas. După terminarea expunerii, mai tânărul coleg era adevăra