Dintr-un histrionism parcă din ce mai specific nouă, graţie căruia trecem parcă prea repede de la o extremă la alta, de la sentimentalism la indiferenţă, tragedia turiştilor români implicaţi în accidentul rutier din Muntenegru a ajuns nu doar să devină principala ştire de deschidere şi dezbatere a televiziunilor, a devenit subiect de interes guvernamental.

Asta dacă luăm în calcul resursele implicate, structurarea unei celule de criză şi declararea zilei de astăzi drept una de doliu naţional. Sunt de acord că, măcar prin dimensiune şi numărul victimelor acestui accident colectiv, acesta merita o abordare şi o implicare executivă, mai ales că, fiind în afara ţării, rezolvarea urmărilor şi repatrierea victimelor şi a răniţilor comporta unele diligenţe diplomatice. De asemenea, pare corect ca în astfel de momente tragice, să funcţioneze un recurs la solidaritate umană, recurs reflex de care au dat dovadă în mod firesc muntenegrenii din zona accidentului. Dincolo de toate acestea, evenimentul a fost şi este supraevaluat de media, pentru că, fără cinisme sterile, până la urmă, este doar un accident rutier în care, din nefericire au murit şi au fost răniţi un număr de turişti români aflaţi în vacanţă. Adică, nu în misiuni în teatre de operaţiuni militare, nu în vreun atentat terorist pe la Burgas, Madrid sau New York, nu airbusul prăbuşit la Baloteşti, nu jurnalişti răpiţi în Bagdad, nu cetăţeni români rezidenţi în Siria, Libia, Nigeria sau Mali. A fost doar un accident domestic, din vina şoferului sau cine mai ştie din ce cauză, e treaba Poliţiei rutiere indigene să elucideze speţa.

Ieşenii îşi mai aduc aminte de un accident extrem de grav petrecut pe la Leţcani, la o trecere peste calea ferată, când un tren a luat în plin un microbuz plin, accident în care au murit, cred, şapte călători. La fel, încă ne amintim de teribilul accident multiplu de la Fundaţie